Să dăm timpul înapoi cu 20 ani şi să revedem ziua de 8 martie 1989. Pe uşa sălii mici, unde se ţin de obicei şedinţele, intră Doru Bucura însoţit de o fată. Tradiţia spune că la „Chindia” trebuie să „te aducă” cineva.
Fata e subţirică, poartă o fustă neagră scurtă şi un taior pepit care nu-i vin tocmai rău, iar tinereţea e de partea ei (să tot aibă vreo 20 de ani…). Pare cam înţepată dar asta pentru a-şi masca timiditatea şi stinghereala, pentru că toată lumea se ocupă de ea. Invitată la „prezidiu” îi studiază cu interes pe cei din sală.
Pe Doru şi pe Costel îi ştie de la intreprindere, pe Michi şi pe Marcel tocmai i-a cunoscut într-o excursie, iar surorile Beneş îi sunt familiare, cu părul lor lung, frumos căzut pe spate. În rest numai feţe necunoscute: o fată slabă şi măslinie pare să dirijeze totul în zona banilor, o altă tipă, foarte vioaie se simte în elementul ei, vorbind cu toată lumea, un băiat înalt şi slăbuţ se ţine numai de glume, şotii şi aluzii, iar un altul, simpatic, într-un trening vişiniu, ştie foarte multe lucruri despre arbori, păduri sau ciuperci. Un tip mititel căruia toată lumea îi spune „profesorul” îşi susţine cu înverşunare convingerile, dar adevăratul profesor al tuturor pare să fie brunetul cel mustăcios, care îi este şi prezentat, drept preşedintele clubului. Îi pune o mulţime de întrebări la care fata răspunde uneori cu ezitări, alteori cu siguranţă.
După această zi, la care nu i-a dat prea mare importanţă, fata noastră cea încrezută, căreia îi plăceau munţii, peşterile, apa, soarele şi tot ceea ce – la 20 de ani – este curat şi neprefăcut, a crezut că nu va mai reveni la „Chindia”.
Acea zi, căreia nu i-a dat prea mare importanţă s-a dovedit însă, a fi un punct de răscruce. Să aleagă drumul cel scurt şi uşor, al comodităţii şi al renunţării sau să meargă înainte pe drumul cel aspru, chinuitor şi lung, fără măcar să aibă siguranţa că va ajunge la liman? Şi totuşi…
De 20 ani este aproape nelipsită miercurea din sala mică.
O revedem adormind cu capul în poală la Nea Baticu legănată de poveşti cu alpinişti, mâncând ceapă cu Răzvan Petcu, aşteptându-l nerăbdătoare pe Andrei Beleaua, sau făcând streap-tease cu David Neacşu.
O întâlnim rătăcindu-se în Tăuşoare, călcând desculţă cu milă pe cristale de calcit în Avenul Mare din poiana Roşchi, îmbrăţişând stalagmitele din Topolniţa, spălând cu peria şlamul lăsat de alţii, târându-şi bărbatul prin galeriile Răteiului cu 12 săptămâni înainte de a-i face o fetiţă ori conducând bolidul ruşilor în Antarctica, fără să aibă permis.
Aceeaşi fată zăpăcită, înjură de mama focului un Croll care nu mai vrea să iasă de pe coardă la 20 de metri deasupra Vârghişului, îşi pune băiatul de 4 ani să facă rapel, îi scoate pe francezi din Valea Morarului cu ploaia şiroindu-i pe spate, îl duce pe Nicu pe Vâlcelul Mortului (şi nu numai…), merge iarna pe Valea Adâncă în pantaloni scurţi, dar nu suportă să-i fie foame, să-i îngheţe picioarele, ori să se trezească dimineaţa în foşnet de pungi…
Ursuză uneori, dar veselă de obicei, fotogenică fără să fie frumoasă, simpatică dar „alunecoasă”, a fost în aceşti 20 ani prezentă la sute de ieşiri a scris zeci şi zeci de pagini, a cheltuit o grămadă de bani pe miile de fotografii şi diapozitive strânse în multe albume.
Nimeni şi nimic nu o poate opri să plece când are chef!
O recunoaşteţi cumva?!
Dar o cunoaşteţi oare?…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu