miercuri, 27 august 2008

OLIMP - O VACANŢĂ PRINTRE ZEI! - iulie 2008

„Şi zeii plâng şi zeii sufăr,
În baldachinele de fier
Şi-n floarea lor de nufăr…
Şi zeii aleargă după soare
Fug răvăşiţi de întuneric,
Cu tot statutul lor feeric.
Şi zeii plâng şi zeii sufăr,
În baldachinele de fier
Şi-n floarea lor de nufăr…”
Mihaela Dumitru

Ieşirea pe Muntele Olimp, discutată de multă vreme la club, rămăsese în aşteptare la prăfuit şi la dospit, într-un colţ de sertar al minţii.
Data iniţială pentru plecare a fost propusă pentru 21 iulie 2008, dar eu nu puteam veni înainte de 24, aşa că am anunţat clar: „daca mă aşteptaţi până pe 25 iulie, pot să vin şi eu şi totul se va lega, altfel nu va ieşi nimic…” Aşadar … „Cere şi ţi se va da!”
Sunt la Ponoarele, în Podişul Mehedinţi, la o tabără de corturi, când încep să se mişte apele… De toată logistica şi organizarea, se ocupă cum era şi firesc Nicu, cel care a venit cu propunerea. Eu din podiş nu pot face mare lucru, rezolv toate problemele prin telefon şi aştept confirmări de la centru… Din momentul în care data plecării a fost stabilită pentru 25 iulie 2008, numărătoarea inversă a început. Miercuri la şedinţă se stabilesc ultimele amănunte.
Echipa este formată din: Nicu Posta, Gigi şi Maria Nedelcu, Roxana Stăncescu, Cătălina Posta şi subsemnata. Hotărâm de comun acord ce echipament să luăm, mâncare, apă etc. Preţul plătit până acum este de 500 lei pentru transport până în Grecia şi retur, cazare în staţiunea Olimpic Beach (cu firma Europa Travel), asigurare medicală şi ceva provizii la comun (apă minerală, bere, energizante).

Vineri 25 iulie 2008 – Ziua I – ROMÂNIA – BULGARIA

Plec din Fieni cu Săgeata Albastră, la ora 17:00 şi beneficiez de reducere de la naş (!) deoarece casa de bilete este închisă la ora asta. Din Pucioasa urcă Roxana şi Cătălina iar din Târgovişte Gigi, Maria şi Nicu. Toţi avem cel puţin câte 2 bagaje, iar trenul este destul de aglomerat. Ajungem însă repede, în atmosfera presărată cu bancuri proaspete! Din Gara de Nord, luăm metroul pană la staţia Izvor, iar în parcul omonim, aşteptăm ca si alţi călători, sosirea autocarelor.
La ora 20:30 ne descoperim numele pe liste şi locurile pe scaune iar la 21:00 plecăm! După două ore, trecem în Bulgaria peste Podul Prieteniei (Giurgiu – Ruse) lung de 2,8 km, pod dat în folosinţă în anul 1954.

Sâmbătă 26 iulie 2008 – Ziua a II-a – OLIMPIC BEACH

Peste încă circa trei ore şi jumătate, facem o altă pauză. Intrarea la toaletă se plăteşte (20 euro cenţi), aerul este rece şi tare, iar o cafea ne prinde bine. Traversăm aproape în totalitate teritoriul bulgăresc şi mai facem un popas pe valea râului Mariţa, la Kresna, renumită pentru multitudinea şi varietatea de bomboanele şi alte dulciuri pe care le poţi găsi aici.
În intervalul 7:30 – 8:00, trecem din Bulgaria în Grecia şi ni se controlează buletinele, o simplă formalitate. La ora 11:00, pe o căldură nimicitoare, după o noapte nedormită şi destul de chinuită în autocar, sosim în staţiunea Olimpic Beach. Nu suntem cazaţi imediat, deoarece curăţenia în camere nu este gata, după plecarea grupului dinaintea noastră, dar între timp ni se face un scurt instructaj şi ni se prezintă ofertele de excursii pentru care putem opta pe perioada sejurului. Suntem încurajaţi să participăm cu încredere la aceste programe, dar nu ne grăbim să ne înscriem, pentru că scopul nostru principal este altul: urcarea pe Olimp.
După ce ni se repartizează camerele, care au condiţii mai mult decât decente (televizor, frigider, plită electrică, ustensile pentru gătit şi servit masa şi mai ales terasă cu vedere la munte) ne pregătim pentru a merge la baie… Şi nu la duş ci la Marea Egee. Plaja nu este departe, străzile sunt dispuse perpendicular unele pe altele şi este foarte simplu să te orientezi. Facem un prim tur de orizont, pentru a ne forma şi o idee despre preţuri iar în scurt timp dăm cu ochii de azurul mării. Nu stăm prea mult pe gânduri şi încercăm apa. Plaja este generoasă, nisipul fin şi curat iar apa neînchipuit de limpede, însă mai sărată decât cea din Marea Neagră. Mă cam ustură ochii şi nasul, dar nu mă pot abţine şi mă scufund într-una, bucurându-mă ca un copil de fiecare clipă. Întorşi la hotel, oboseala îşi spune cuvântul şi după o masă binemeritată, un somn reconfortant ne prinde tare bine. Spre seară, mergem la o plimbare după ceva cumpărături, apoi la somn pentru că avem încă restanţe.

Duminică 27 iulie 2008 – Ziua a III-a – DEFILEUL ENIPEAS

Deşteptarea bruscă la ora 5:30, ne obligă la micul dejun, la tabieturi cu cafeaua, dar şi la verificarea bagajelor pregătite de cu seară. Suntem hotărâţi să nu pierdem nici o zi şi să plecăm spre Olimp. La 7:15 avem autobuz şi pentru 1,5 euro de persoană suntem transportaţi până la Katerini. De aici, luăm o altă maşină la ora 8:05 (de fapt un autocar mai elegant chiar decât cel cu care venisem noi din ţară…) până în orăşelul de sub munte, Litohoro. Preţ… 2,1 euro. Pe la 8:30, suntem în mica piaţă cu fântână arteziană, pe care o recunoaştem din descrierile de pe internet şi pentru că este sărbătoarea Sfântului Pantelimon, facem şi o vizită scurtă la Biserica Sf. Nicolae, biserică aflată în imediata apropiere, flancată de un turn impunător din care clopotele răsună impresionant.
La ora 9:00 dăm startul spre canionul Enipeas. E deja cald, iar bagajele nu sunt deloc uşoare. Am luat tot ceea ce am considerat necesar pentru două zile de stat în munte. Urcuşul până la Cada lui Zeus se face pe o potecă formată din dale, care acoperă de fapt canalul de aducţiune prin care curge apa captată pentru oraş. După fotografiile obligatorii la marmitele uriaşe, revenim pe o scurtătură, la poteca amenajată (în aşa fel încât se poate circula cu calul) ce străbate defileul, marcată cu E4. Urcuşul e greu, e cald de curg apele pe noi, dar valea adâncă, tăiată în calcare e splendidă. După circa trei ore de mers, dăm de primul podeţ, arcuit şi solid construit, încadrându-se cum nu se poate mai bine în peisaj, iar pe la 13:30 sosim în sfârşit la mica bisericuţă din grotă şi facem un popas puţin mai lung. Mulţi turişti vin aici de sus, de la Prionia şi faptul ca majoritatea sunt în papuci, ne derutează, făcându-ne să credem ca mai avem foarte puţin de mers. Continuăm urcuşul prin căldura omniprezentă, cu convingerea că foarte curând vom mânca şi vom bea o bere rece, în celebrul de acum loc de popas.
Dar abia peste o oră, ne oprim în sfârşit, la un loc de intersecţie. De aici se ajunge în circa 10 minute la mănăstirea Dionissos. După ce mâncăm cu spor, Gigi, Roxana, Cătălina şi Nicu se duc la mănăstire, în timp ce eu şi Maria preferăm să rămânem să ne odihnim.
Sunt obosită, am tras din greu de mine până aici şi simt că o scaldă religioasă, cu picioarele acoperite de o fustă făţarnică, nu mi-ar pica tocmai ca o mănuşă în acest moment. Cu toate acestea, paradoxal, cu ochii la cer şi gândul aiurea, îmi dau seama că demult nu mi-am simţit sufletul atât de aproape de zei…
Pe la 15:15 ne aruncăm din nou bagajele în spate şi iar la drum, către Prionia, devenită între timp Fata Morgana. Colac peste pupăză (mă tot întreb de unde vine expresia asta…) începe şi ploaia care ne scoate şi mai tare din sărite. Suntem oricum transpiraţi şi murdari aşa că pelerina nici nu prea mai contează. Sosim în fine la ora 16:30, după şapte ore şi jumătate (nicidecum cinci cât arăta indicatorul din Litohoro) rupţi de bagaje, dar cu moralul încă ridicat pentru că bancurile se ţin lanţ, sub acoperişul de la toaletă, unde ne-am găsit loc pe nişte bănci. Prionia este de fapt un fund de sac până la care poţi veni cu maşina, cu o mare parcare şi un restaurant. Tot întrebând pe unul şi pe altul, din cei care coboară de la Refugiul A, dăm în sfârşit şi de omul nostru. Îl cheamă Dimitri, e român stabilit de mulţi ani în Grecia şi ne lămureşte în amănunt cum stă de fapt problema.
Într-adevăr, până la refugiul A se mai fac trei ore, dar la oboseala noastră s-ar putea să facem cinci… În plus plouă, iar in treimea finală traseul devine destul de abrupt. La refugiu sunt deja trei grupuri, care au epuizat tot stocul de pături şi dacă nu avem saci e posibil să dormim pe jos în sala de mese, cu hainele pe care le mai găsim uscate prin rucsacuri… Dar argumentul hotărâtor este altul: la bar, Dimitri întreabă de vreme şi află că pentru următoarele 48 de ore nu se aşteaptă nimic bun, doar vreme închisă cu ploaie şi furtună…
Hotărâm aşadar întoarcerea. Comandăm două taxiuri, pentru că alt mijloc de a ajunge în Litohoro nu este. Preţul este fix, 23 euro de maşină. Taxiurile sosesc în circa o jumătate de oră, timp în care ne mai revenim în compania unei beri. Gândul la o baie fierbinte şi la paturile primitoare care ne aşteaptă la Olimpic Beach ne mai alungă din amărăciune. Pe parcursul celor 18 km până la Litohoro, Nicu se întreţine de zor cu şoferul, în engleza-i inconfundabilă cu accent iliescian. În Grecia mai toată lumea vorbeşte engleză, mai mult sau mai puţin, suficient însă pentru a transmite informaţiile de care eşti interesat. La 18:30 avem autobuz, apoi imediat spre Olimpic Beach, astfel că la 19:30 suntem „acasă”, obosiţi, uzi, murdari şi învinşi… De pe terasă, vedem muntele zeilor în neguri. Târziu, o ultimă rază de lumină, ne dezveleşte o spinare albită… Sus a nins!
Mergem la o agenţie de lângă staţia de autobuz (Tramp Travel) şi plătim pentru următoarele două zile excursii la insula Skiathos (24 euro faţă de 40 euro cat cereau cei de la Euro Travel cu care am venit) şi la Meteora (11 euro faţă de 30). Diferenţele mari de preţuri ne fac să alegem această variantă.
Seara stăm de poveşti până târziu, în aerul curat şi răcorit după ploaie, chiar dacă a doua zi urmează să ne trezim din nou foarte devreme. Rememorăm traseul făcut azi şi ajunge la concluzia că a fost de fapt o tură minunată. Dacă ajungi în zonă, Defileul Enipeas trebuie obligatoriu văzut, ideal cu bagaj minim.

Luni 28 iulie 2008 – Ziua a IV-a – INSULA SKIATHOS

Plecăm din Olimpic Beach la ora 6:00 cu un autocar elegant, cu etaj. Stăm sus, chiar pe locurile din faţă, cu perspectivă maximă. Suntem incluşi într-un grup masiv de polonezi iar ghidul vorbeşte pentru cei alohtoni doar în engleză. Nu ne deranjează asta, mai ales că în circa două ore ajungem la locul de îmbarcare spre insula Skiathos. Ne urcăm convinşi pe vasul Elisabeta a II-a, condus de căpitanul Costas, un tip care ştie ce vrea de la viaţă. Plimbarea turiştilor până la insula Skiathos a devenit afacerea lui e familie. Are două nave pe care le încarcă cu călători dornici de senzaţii noi şi timp de două ore şi jumătate, distracţia e în toi. Totul e regizat până la cel mai mic amănunt, pentru ca fiecare să se simtă în largul lui, respectat şi totodată băgat în seamă. Împreună cu copiii săi, căpitanul Costas te învaţă să dansezi greceşte iar drept recompensă îţi oferă Metaxa dintr-o sticlă enormă cu robinet. Muncesc cu toţii cot la cot, sincronizându-se perfect, citindu-şi din ochi comenzile. Atmosfera e incendiară, mai ales că începe şi întrecerea între cele două nave şi bătălia cu baloane pline cu apă. Gigi şi Maria sunt mai rezervaţi, eu fac poze, dar Nicu şi fetele dansează de zor, distrându-se de minune.
Pe insulă, străduţe pavate, înguste şi cu miros îndoielnic, iar în punctul cel mai înalt, obişnuita biserică şi turnul ei cu ceas. Eu şi Nicu bem câte o bere la o terasă, îmbiaţi de o chelneriţă drăguţă foc (fiindcă era româncă desigur) iar fetele preferă câte o îngheţată asortată.
Revenim la vas şi mai mergem o vreme până la o plajă unde vom avea o oră şi jumătate pentru baie. Nisipul este într-adevăr mai fin decât am văzut în orice altă parte de lume iar apa de-a dreptul cristal. După multe scufundări văd în sfârşit o scoică, dar când o scot la suprafaţă constat că este doar o gumă de mestecat… Nu mă îndur să ies din apă, mă duc până în apropierea vasului unde copiii căpitanului se distrează de minune aruncându-se unii pe alţii în mare. Doar cu 10 minute înainte de plecare ies şi mă spăl de apa sărată. Mi-a plăcut tare mult baia la Skiathos! La întoarcere, petrecerea este şi mai îndrăcită, toată lumea vrea să se distreze, robinetul la Metaxa se tot deschide, astfel că la sosire, familia Costas reunită (căpitanul, soţia şi cei cinci copii) pe teren stabil, între cele două vase, dansează în aplauzele noastre la scenă deschisă. Remarcabili aceşti oameni, care şi-au făcut din pasiune muncă şi din muncă pasiune. Nu ne mai vine să ne despărţim de ei şi de ritmurile muzicii greceşti, dar autocarele ne aşteaptă. Am sosit la Olimpic Beach abia la ora 23:00…

Marţi 29 iulie 2008 – Ziua a V-a – METEORA

Am plecat de data asta mai târziu, adică la 7:15, cu aceeaşi agenţie. Pentru că somnul din nou nu mi-a ajuns, mi-am luat perna de la hotel şi am dormit în autocar. Prima oprire, la „fabrica de icoane” ne-a dat o primă impresie despre ceea ce înseamnă comerţul cu sfinţi… Am luat şi noi desigur, ca toată lumea, amintiri, lănţişoare şi alte fleacuri, cheltuindu-ne banii, cu gândul că le vom face o bucurie celor de acasă. Vederea Meteorelor, pe mine personal m-a lăsat chiar mai rece decât mă aşteptam. Mi-a plăcut doar un nene, care vindea cărţi cu zâmbetul pe buze, în muzeul bisericii marii Meteore, căzut acolo din altă lume… La ieşire, am luat pe lei, o icoană pe care la „fabrică” aş fi dat dublu şi un clopot tradiţional care mi-a plăcut cel mai mult. O bere rece a anihilat senzaţia amară din suflet cu o nuanţă firească şi mult mai plăcută pentru limbă!
La Mănăstirea Sf. Paraschiva, parcă m-am mai încălzit puţin, cred că şi din cauza poveştilor spuse de ghida noastră cea simpatică isteaţă şi plină de har. Ne-a vorbit cu pasiune despre mănăstire, despre minunea făcută de o oarbă, despre Podul Iubirii şi tradiţiile legate de el şi despre multe altele. Mi-am lăsat la mănăstire ecusonul (evident însoţit de o dorinţă secretă) pentru că Sf. Paraschiva nu vrea neapărat bani, ci doar inima deschisă pentru a-ţi îndeplini dorinţele. Am luat un porumb copt, o cană amintire şi am rămas cu gândul la o praştie teribilă care sigur i-ar fi plăcut lui Mihnea…
Cu toate că ne-am întors mai devreme ca de obicei, până ne-am pregătit pentru a doua zi, atât pe noi cât şi bagajele (reduse de astă data la minim) s-a făcut din nou târziu. Hotărât, în astfel de excursii, somnul e mereu în deficit.

Miercuri 30 Iulie 2008 – Ziua a VI-a – REFUGIUL A

Plecăm la 7:15, cum ne-am obişnuit. Până la Prionia ajungem fără nici o problemă. De aici, dăm startul la 9:45. Vremea e bună şi mulţumim încă o dată zeilor pentru îngăduinţa de a păşi pe tărâmul lor. Poteca marcată în continuare cu E4 este la fel de bine întreţinută (de la Prionia se pot închiria cai sau măgari pentru a duce oameni sau bagaje la Refugiul A) cu trepte din bârne groase, fixate cu fier beton. După exact 50 de minute, apare şi primul loc de popas, cu băncuţe şi umbrare. E cald tare, mâncăm câteva dulciuri iar eu (ştiind că am) nu beau apă mai deloc. În ultima treime a potecii, aşa cum ne spusese şi Dimitri, traseul devine mai abrupt, facem popasuri mai dese şi mâncăm zmeură, mititică dar foarte aromată. La 13:00 suntem la Refugiul A. Refugiu, pentru că aşa îl numesc grecii dar mă gândesc că la noi cu greu găseşti o cabana care să arate aşa… Este o construcţie impunătoare, din piatră, cu săli de mese, bucătărie, dormitoare toalete în interior foarte curate, iar la recepţie găseşti dulciuri, răcoritoare, lanterne frontale, beţe telescopice şi alte nenumărate obiecte şi amintiri de care poţi avea sau nu nevoie, toate la preţuri „pentru alpinişti” cum spunea taximetristul cel simpatic.
Întrebăm dacă putem rămâne la refugiu peste noapte şi ni se răspunde că da, având în vedere ora la care am sosit şi faptul că încă mai sunt locuri. Ne trecem numele şi datele personale într-un registru apoi ni se explică foarte clar regulile refugiului: bocancii se lasă la intrare în rafturi speciale, în refugiu se merge numai cu încălţăminte de interior, papuci sau sandale, dacă nu avem, vom primi; în camera cu 16 locuri în care am fost repartizaţi, este o răcoare tăioasă, cu toată căldura e afară şi ni se dau câte trei pături de fiecare, imense şi pufoase; rucsacurile nu au voie să stea pe paturi, numai pe podea; la ora 21:00 toată lumea se retrage la culcare iar la 22:00 lumina se stinge; de mâncat evident se mănâncă numai în sala de mese unde jocul de cărţi şi gălăgia sunt interzise.
Deocamdată mâncăm în curte, la soare, pentru că şi aici sunt mese şi bănci peste tot. Apoi, toropiţi de căldură, ne retragem în cameră să ne odihnim puţin. Nicu zice că el e un tip deştept, doarme în 10 minute cât alţii într-o oră şi se aşează pe o margine de pat. Eu, văzând-o pe Cătălina care e deja la orizontală, mă învelesc sănătos cu două pături şi în trei minute trec în lumea viselor. Mă trezesc cu greu, ca din altă lume, peste vreo două ore, odată cu Cătălina. Roxana ne spune că Gigi, Maria şi Nicu au plecat într-o plimbare până la Refugiul C. Peste încă vreo oră pe la 19:00, se întorc şi ne împărtăşesc impresiile plăcute şi regretul că nu am mers şi noi. După masa de seară, pe care o completăm cu o salată generoasă de roşii de la bucătăria refugiului (2,7 euro – o nimica toată la cât de greu se aduce până acolo şi la cât de bună a fost…), ne mai reducem odată drastic bagajele pentru a doua zi. Cu toate că azi a fost ziua Roxanei şi toţi am felicitat-o, am căzut însă de acord să o sărbătorim abia mâine, pe vârf, aşa că ne băgăm în pături, cu gândul smerit către zei.

Joi 31 iulie 2008 – Ziua a VII-a – VÂRFUL MYTICAS - 2918m – ZIUA ROXANEI

Ca de obicei, deşteptarea este matinală, în jur de ora 6:00. Strângem păturile, ducem restul de bagaje în hol, pe rafturile special destinate iar la ora 7:00 plecăm, după ce eu mă întorc în fugă după sigla oraşului Târgovişte. Mai grav e că ieri mi-am uitat bateria de la camera foto la Olimpic Beach aşa că voi fi privată de plăcerea de a face poze pe Olimp. Toată nădejdea e în Gigi şi în Cătălina care au şi ei aparate, iar eu… voi căra astfel mai puţin! (haz de necaz…). Pornim aşadar odată cu soarele care iese sângeriu tremurând din mare, pentru a ne ura drum bun. Merg prima, că altfel nu e chip, păstrând ritmul domol dar constant. După fix 48 de minute, apare şi băncuţa pentru popas şi mâncăm câte ceva pentru că am sărit peste micul dejun tradiţional.
Toată lumea se simte bine, chiar dacă Maria şi Roxana acuză ceva simptome de răceală. Bucuria momentului, atmosfera curată şi rece, măreţia peisajului din jur, le fac să nu ia în seamă asemenea fleacuri, care oricum vor fi uitate apoi. După încă circa 45 de minute de urcuş, intrăm fără dubiu în ceaţă şi ne întâlnim cu nişte tineri, care ne recomandă politicos să ne întoarcem pentru că sus nu se vede nimic… Le mulţumim şi pornim mai departe cu convingere, ajungând în Şaua Scala fără nici o problemă. Aici dăm de alţi doi tineri cu care schimbăm câteva vorbe. Şi ei vor să urce pe Myticas, drept pentru care încep cu o coborâre printr-un horn abrupt. După ce mai luăm câte un întăritor şi ne lămurim cum stau lucrurile cu traseul, pornim pe urmele celor doi băieţi, prin horn. De aici, traseul este foarte bine marcat, cu punct sau pătrat galben încercuit de o dungă roşie iar ora care urmează, este o adevărată plăcere şi un spectacol permanent.
Cu toate că este ceaţă, abruptul se întrezăreşte impresionant, doar atât cât să nu le dea emoţii Cătălinei şi Mariei. Toată această porţiune de creastă, cu suişuri şi coborâşuri se numeşte Scara Iadului, dar sincer, nu înţeleg de ce. Toată structura este calcaroasă semănând foarte bine cu creasta Pietrei Craiului, doar că aici, straturile fiind dispuse aproape orizontal, prizele sunt efectiv nişte trepte pe care calci cu toată nădejdea. Roca este solidă, foarte rar friabilă şi chiar dacă mai sunt zone cu depuneri de unde pot pleca pietre, cu atenţie şi răbdare se poate înainta fără nici o problemă. Cu toată ceaţa din jur, mă bucur de fiecare pas şi de bucuria celor de lângă mine! La exact trei ore de la plecare, suntem cu toţii pe Vârful Myticas, la 2918m. Zeii sunt îngăduitori cu noi şi le mulţumim în gând… Ne îmbrăţişăm şi abia acum o felicităm cu adevărat pe Roxana! Frumos loc pentru aniversare…
Apoi scriem şi semnăm în caietul de pe vârf, rugându-i pe cei doi tineri să ne facă o fotografie de grup. Stăm cam o jumătate de oră, timp în care şi mâncăm, pentru refacerea forţelor. La coborâre însă, întâlnim mai multe grupuri, semn că noi am plecat totuşi destul de devreme. Forţez un pic ritmul, pentru că mi-e cam frig şi Cătălina din spatele meu, mă tot somează să stau mai încet, dar în sinea mea mă distrez pentru că o văd că merge bine, mult mai relaxată decât dacă ar vedea hăurile ce ne înconjoară. Mă mai uit înapoi, Gigi o ajută când şi când pe Maria, Nicu vine puţin mai încet dar curat, fără ezitări, iar Roxana e natural sprintenă, încordându-şi muşchii frumos conturaţi ai picioarelor.
Poate că nu e bine s-o spun dar mă simt mult, mult, mai bine şi „mai în viaţă” aici în neguri, alături de prieteni, decât cocoţată cu autocar cu tot pe Meteora. Sufletul îmi zburdă liber peste stânci, mi-e plin de bucurie şi de mulţumire în acelaşi timp. Sosim în Şaua Scala şi abia aici Cătălina îl îmbrăţişează (plângând ?) pe Nicu cu adevărat. Asta înseamnă că într-adevăr i-a plăcut şi sunt convinsă că toţi suntem pătrunşi de o trăire aparte.
După pauza obligatorie, pornim spre Vârful Skolio (2911m), care îmi aminteşte de Vârful Bucura din Bucegi şi pe care ajungem fără nici o dificultate la ora 11:50. Scriem şi aici în caiet, după care dăm startul pentru întoarcere. La coborâre, chiar dacă avansăm mult mai repede, nu e chiar uşor, din cauza pantei accentuate, care ne solicită destul genunchii…La 13:30 suntem înapoi la refugiu, pe un soare prietenos, care ne va însoţi apoi până jos. În circa o oră ne refacem bagajele, cumpărăm ceva amintiri de la refugiu iar Nicu rămâne cu părerea de rău şi cu mirosul de ciorbă de fasole în nări.
Coborâm până la Prionia în viteză destul de mare, dar panta ni se pare mult mai abruptă decât la urcare. Încordarea este maximă şi eu simt de pe acum că voi face febră musculară. Sosim la parcare la 16:45 şi o bere rece ne merge la inimă, chiar dacă costă 2,5 euro. Comandăm taxiurile, dar din păcate scăpăm maşina de 17:30, aşa că mai pierdem vreo oră în Litohoro. Vorba lui Nicu: mai bine stăteam la refugiu să mâncăm fasolea! Din Katerini prindem maşina la limită şi la 19:30 suntem în sfârşit pe terasă cu ochii pe vârful acum curat, de pe care tocmai coborâsem. Relaxare, sărbătoare, ciocnim vinul adus de Roxana din ţară şi ne bucurăm pentru reuşita noastră.
Târziu, Nicu propune o baie în mare. Cătălina percutează imediat, eu nu refuz niciodată o baie, Roxana se culcă obosită iar Gigi cu Maria se retrag politicos din schemă. Aşa că plecăm în trei prin staţiunea care abia îşi începe viaţa de noapte. Pe plajă, pe scaune şi şezlonguri mai sunt şi alţi întârziaţi care gustă această noapte fermecătoare. Apa este mai caldă decât aerul, care abia s-a răcorit puţin de peste zi. Ne bucurăm de apă, eu mai în larg, Cătălina, temătoare, mai la mal. Ne întoarcem agale, obosiţi dar şi puţin învioraţi de apa sărată a mării.

Vineri 1 august 2008 – Ziua a VIII-a – SALONIC

Somnul e scurt, mult prea scurt! Cătălina la îndemnul lui Nicu a pus ceasul să sune pentru a merge să vedem cum răsare soarele din Marea Egee… Asistăm la naşterea unei noi zile, fiecare cu gândurile lui, mai mult sau mai puţin ascunse…
După micul dejun (dacă mai merg în câteva ture cu oamenii ăştia, o să mă spurce şi pe mine la cafea!) strângem bagajele şi eliberăm camera, apoi facem o ultimă plimbare prin staţiune şi mai cheltuim câţiva gologani pe cadouri. Eu fac o ultimă baie după care ne întoarcem la vilă pentru a ne lua bagajele şi ne îmbarcăm în autocar la ora 14:00. Mai oprim la Salonic, unde mai facem ceva cumpărături, vizităm Biserica Sf. Dumitru iar apoi mâncăm cartofi prăjiţi şi bem bere, într-un parc, la umbra platanilor. La ora 21:00 trecem prin vamă, luându-ne rămas bun de la Grecia.

Sâmbătă 2 august 2008 – Ziua a IX-a – BULGARIA – ROMÂNIA

Traversăm Bulgaria şi ne oprim desigur la magazinul de dulciuri, de unde toată lumea cumpără într-o veselie. Iau şi eu nişte bomboane pentru copiii mei şi un baton de rahat, pe lei, pentru că euro nu mai am (ultimii i-am dat lui Nicu, care îmi ia o cafea fierbinte şi frumos mirositoare numai pentru mine – am zis eu că dacă mai stau mult în preajma acestor cafegii o să mă contaminez de-a binelea…). Până acasă încerc să dorm şi chiar reuşesc, în câteva reprize. Sosim în Bucureşti pe la 6:00 şi recunoaştem din prima faţa şi mirosul patriei dragi…
La final de tură:
Ştiu că ar trebui să dau mai multe amănunte care ar putea fi ulterior folositoare celor care ar dori să urce pe muntele Olimp. Dar închei aşa cum am început: fără a mişca un deget… Am fost pur şi simplu în vacanţă, nu am vrut să ştiu nici de organizare nici de altceva. Pur şi simplu am trăit fiecare clipă, m-am răsfăţat şi am pus o întrebare zeilor. Am primit răspuns şi pentru a doua oară în viaţă, am înţeles cum se răsfrânge o culoare în nuanţe…
Mulţumesc pentru vacanţă!

August 2008

vineri, 11 aprilie 2008

PIATRA MARE

Data: 30 martie 2008

Participare: Nicuşor Tudosă, Iulia, Darius Vasile Şerbănescu, Gheorghiţa Anghel, Mariana Beneş, Cătălina Posta, Mihaela Popescu, Andra Prundaru, Marius Prundaru, Ileana Bocanciu

Zona: Munţii Piatra Mare

Traseu: Târgovişte – Fieni – Dâmbul Morii – Valea Şipoaia – Canionul 7 Scări – cabana Piatra Mare – Drumul Familiar – Prăpastia Ursului – Dâmbul Morii

Descriere: Plecăm de la Fieni la ora 7:30, cu o jumătate de oră întârziere faţă de programul propus, din cauza nopţii scurte petrecute de majoritatea dintre noi, (având în vedere şi trecerea la ora de vară), dar recuperăm pe parcursul drumului şi ajungem la Dâmbul Morii la 9:30. Zece minute pentru ajustarea echipamentului şi la 9:40 plecăm la drum, plini de voie bună, pentru că vremea se anunţă superbă.

Andra însă, face mofturi, a dormit în maşină la Nicuşor, acasă nu a mâncat nimic, iar acum somnoroasă, înfrigurată şi înfometată, fără cacao caldă pregătită de Titi e mofturoasă şi nu are deloc chef de mers… Mă gândesc dacă vom ajunge totuşi măcar până la Canionul „7 Scări”. Marius îi scoate de la el din rucsac un sanviş, puţin ceai cald încă, o ciocolată şi iată că fata ia conducerea grupului.

La baza canionului, sosesc desigur ultima. Lumea deja a scos bunătăţi de prin bagaje (specialităţi de ciocolată, alune, fructe). Dar nu întârziem mult, pentru că aici e umbră iar scările ne aşteaptă…

Urcăm fără probleme scările şi Andra, care a mai fost pe aici şi in iulie 2006, când avea şase ani, conduce în continuare grupul, şi ne scoate din canion după o jumătate de oră. Aici ne întâmpină din nou soarele şi facem din nou poze.

Urcăm apoi din greu până la cabana Piatra Mare, unde ajungem la 13:45. Cabana e micuţă, cochetă, aşa cum o ştim şi ne primeşte cu ospitalitate şi ceaiuri calde. Mâncăm, suntem bine dispuşi, Andra doarme dusă în mijlocul gălăgiei generale, aşa că nu putem încă pleca…

Abia pe la 15:30 reuşim cu chiu cu vai să o trezim şi după ce ne luăm rămas bun de la gazde, ne retragem pe traseul „Drumul Familiar”, apoi prin Prăpastia Ursului, sosind înapoi la Dâmbul Morii la ora 18:00.

A fost o tură frumoasă, plăcută, veselă, aşa cum suntem obişnuiţi, în turele noastre „de-o zi” care au devenit oarecum tradiţionale.

Ileana Bocanciu – 31 martie 2008

marți, 26 februarie 2008

TRAVERSAREA "NEGRU VODĂ"

Data: 22 - 24 februarie 2008

Participare:

- Mihai Radu, Bogdan Drăgoi, Nini Porojan, Nelu Tamaş, Petrică Mihăilă (traversare);

- Mirică Gheorghe, Gigi şi Maria Nedelcu, Lia şi Bogdan Georgescu cu câinele Filip Mihnea, Andra şi Marius Prundaru, Gianina şi Viviana Porojan, Cati, Nelu şi Andreea Bendic, Ileana Bocanciu (aşteptare);

Descriere:

Vineri dimineaţă am fost să-i conduc pe băieţi la microbuzul din Fieni spre Runcu. Îmi venea să plec cu ei, aşa cum eram, fără bagaj fără nimic…Nu cred însă că mai pot face faţă la o tură aşa de lungă, iar timpul pe care-l avem, parcă se îngustează din ce în ce mai mult. Aşa că, drum bun!

Spre după-amiază însă, am lăsat toate treburile baltă şi am început ofensiva organizării. Pe Lia şi Bogdan nu mi-a fost greu să-i conving, Maria şi Gigi s-au pliat şi ei urgent, iar noi, ca să nu mai luăm Dacia, vom putea sta şi în dubă… Am pregătit bagajul pentru toţi patru, copiii erau veseli şi cooperanţi, pe Mihnea l-a momit Marius cu valea Horoabelor (dacă e de căţărat, că el la traseu nu merge…) şi iată-ne pregătiţi de plecare pentru a doua zi!

Între timp, băieţii au ajuns la cabană fără probleme, doar noroiul de pe drum a fost cam neplăcut şi faptul că acum, trebuie ocolită toată proprietatea schitului de maici de la Ziduri, pentru că prin curtea lor nu mai poţi trece. La Cabana Leaota, recent recuperată de un nepot al vechiului proprietar, Gilă paznicul, îi aştepta cu focul făcut, în singura sobă din singura cameră care mai este oarecum locuibilă. Cazarea costă 10 lei, dar condiţiile sunt total improprii. Dar când nu ai altă variantă te mulţumeşti şi cu puţin…

Băieţii au aşteptat până pe la 9:00 seara, dar văzând că Gigi şi Maria nu mai apar şi nici grupa pe schiuri (Cătălin mă anunţase că nu mai poate urca, iar eu la rândul meu încercasem să-i sun pe băieţi, dar în zonă nu e semnal) au hotărât să se odihnească, având în vedere ora matinală la care aveau să se trezească.

Sâmbătă dimineaţă, la 7:30, conform înţelegerii, „Fanatic” (4x4) era la Fieni, gata de drum. Am mai făcut câteva cumpărături, am încărcat bagajele, iar eu cu copiii ne-am făcut loc printre ele, în spate. La 8:00 am pornit la drum către Padina, pe o vreme frumoasă, numai bună de plimbare. Până la Sanatoriul Moroieni şi chiar mai sus, drumul era uscat, apoi au început să mai apară crustele de gheaţă, după care am mers numai pe zăpadă, e drept curăţată cu lama şi presărată cu zgură. La Bolboci am făcut un scurt popas pentru a-i saluta pe cabanierii Nina şi Doru Nache.

Am sosit la Padina pe la 11:00, ne-am cazat şi după ce am mâncat puţin ne-am pus parazăpezile şi am pornit în întâmpinarea băieţilor. Mihnea (sătul, deci docil…) a renunţat şi el la Valea Horoabelor pentru promisiunea „datului cu sacul” la întoarcere. Am urcat prin zăpada destul de mare dar şi destul de moale, până în dreptul celei de-a doua stâne, de aici părăsind marcajul care duce în Şaua Strunga, ţinta noastră fiind evident Strunguliţa, pe unde aveau să vină băieţii. Urcuşul n-a fost uşor, am ajuns abia pe la 14:00 cu toţii, am făcut ceva poze, iar Gigi şi Maria s-au dus şi mai mult, până unde începe să se vadă bine trecerea din Bucegi în Leaota şi traseul efectiv de creastă.

Băieţii se vedeau într-adevăr în depărtare, cinci puncte minuscule care se mişcau în peisaj. În Strunguliţa Vântul bătea bine, ca pe toată creasta de altfel. Băieţii, plecaţi din cabană la ora 4:00, ajunseseră cu mare greutate pe vârf la ora 8:00, din cauza vântului extrem de puternic, ce bătea în rafale dezordonate (Tamaş – care nu e chiar subţirel – era să fie luat pe sus şi aruncat cât acolo, cum i s-a întâmplat în alt an, cam prin acelaşi loc, lui David Mălăuţ – nici el vreun manechin, de 40 de kile…). Coborârea de pe Leaota a fost un alt hop, panta fiind îngheţată.

Nini a săpat din greu cu plasticii trepte, amintindu-mi cum o coborâsem şi eu acum vreo 7 ani pe Doamna Varga, din treaptă în treaptă, până în şa, unde mi-am trântit rucsacul jos şi mi-am făcut cruce…

Dacă la 8:00 fuseseră pe vârf iar acum, după încă şase ore şi jumătate erau deja pe Bucşa înseamnă că merseseră foarte bine, în grup compact. Chiar şi Tamaş îşi temperase ritmul său îndrăcit, mergând în formaţie (el fiind de fapt un tip foarte ascultător, chiar dacă e mai mereu aflat sub presiune…).

Noi nu am întârziat aşadar foarte mult în Strunguliţa. Am făcut un mic om de zăpadă, ornat cu ciocolate pe post de ochi, nas ori alte alea, le-am lăsat băieţilor şi apa pe care o mai aveam şi care, nefiind încă îngheţată, ştiam că le va prinde bine şi am coborât liniştiţi, ştiind că sunt nu departe în spatele nostru. Marius şi copiii, aşa cum fusese înţelegerea, s-au dat cu sacul, chiuind de răsuna toată valea! La stână ne-am regrupat, băieţii obosiţi au fost întâmpinaţi de copii cu bulgări iar de noi cu pupici şi îmbrăţişări. Era devreme, soare, minunat, chiar cald, iar traversarea reuşise cu brio! Ne-am odihnit puţin, apoi am pornit împreună la vale. La 16:00 eram în cabană, unde tocmai sosiseră şi ceilalţi (Nelu, Cati, Gianina).

Spre seară, ne-am strâns cu toţii jos, în vechea sală de mese a cabanei Padina.

Oare câte nenumărate, plăcute sau mai puţin plăcute amintiri, nu ne leagă pe toţi de această sală de mese?

Aceleaşi bârne solide, aceleaşi scaune vechi, ca nişte prieteni devotaţi, pe care te aşezi fără nici o reţinere, aceiaşi cabanieri cu feţele lor binecunoscute şi asprite de vreme, mirosul îmbietor care vine din bucătărie şi Răzvan cu care am crescut în acelaşi timp – noi la şcoală el la şcoală, noi la serviciu el la cabană…

Îl şi văd pe Doru Diaconescu acum 25 de ani (eu copil fiind), stând la aceeaşi masă, pe lângă care aleargă acum proprii mei copii… Îl revăd şi acum, tot alături de Dan Suditu, de Nea Mirică şi de alţi salvamontişti mai tineri sau mai puţin tineri. Mi-e atât de drag locul acesta cu oamenii aceştia şi cu toate amintirile care îmi vin acum năvalnic şi nestăvilit în minte. Prima mea expediţie organizată în clasa a VI-a, după ce citisem Cireşarii, primele gânduri „serioase” despre peşteri, prima traversare reuşită la care am participat şi prima certitudine – pe la vârsta aia nu prea aveam certitudini… O noapte de coşmar cu obloanele trântindu-se greoi, cu nămeţii viscoliţi care ajungeau până în dreptul ferestrelor, chibiţ la jocul de şeptică – şi mi se părea că nu e ceva mai minunat – punga cu alune, ori bucuria revederii… Valuri, valuri de amintiri, iar în faţa mea stă acum Nea Mirică vesel, cinstindu-ne ca de obicei cu ţuică de Văleni. Ciocnim, şi fulgerător, îmi amintesc că acum două zile s-au împlinit 10 ani de la moartea lui Remus şi Dragoş iar în minte îmi vin vorbele pline de lacrimi şi amărăciune pe care mi le aruncă cu ciudă tanti Oara la înmormântarea Ofeliei: „Ce suntem? Nimic nu suntem…” Dar uitându-mă la Viviana, care poartă pulovărul Chindia pe care l-au purtat şi copiii mei la vârsta ei, îmi răspund: „suntem starea de bine şi de siguranţă alături de prieteni, suntem clipa de aşteptare sau de încordare, suntem secunda de fericire, suntem ceea ce trăim, suntem ceea ce simţim…”

Duminică dimineaţă, vremea era absolut superbă! Unii au ales să meargă până la Peştera, alţii mai leneşi abia îşi făceau bagajele, dar toată lumea se pregătea de fapt de plecare. În aceleaşi formaţie ca şi la venire, ne-am retras către „civilizaţie” lăsând în urmă ultima zăpadă din an.

La Bolboci am făcut un popas mai lung (de fiecare dată când venim aici nu ne mai vine să plecăm…), dar până la urmă a trebuit să ne desprindem de lumea munţilor, cu părere de rău că tura s-a încheiat.

Ileana Bocanciu – 26 februarie 2008

joi, 21 februarie 2008

AZI SUNT 10 ANI de la moartea lui Dragoş...


PIATRA ALTARULUI

Într-o zi minunată din luna octombrie 1997, porneam toţi patru să urcăm pe Piatra Altarului din Cheile Bicazului, un traseu uşor, de 4B.

În timp ce ne echipăm, îi urmăresc pe băieţi care, din cauza căldurii, sunt pe jumătate dezbrăcaţi. Dragoş e bine făcut, muşchii desenându-i-se frumos sub pielea bronzată peste vară; Geo e mai înalt, şi mai şui iar Remus, puţin mai solid de cât Dragoş, se plânge că în sesiuni, când nu iese la munte, începe să se îngraşe.
















În fine, pornim. Fac echipă cu Dragoş, Geo cu Remus. Prima lungime e banală. A doua are o traversare la stânga, apoi revenirea se face peste nişte pâlcuri de jnepeni iar regruparea se face pe un ţanc, chiar în muchia stâncii imense, trapezoidale. Priveliştea începe să se aştearnă la picioarele noastre. Facem aici un mic popas şi pentru că e tare cald, bem de sete miere cu lămâie.

Următoarea lungime se anunţă cea mai tare. Urcă acum Geo primul şi după el Remus. Merg amândoi fără să atingă pitoanele; Geo urcă rapid şi atacă o fisură, în bavareză. Remus îl urmează, puţin mai încet, dar la fel de sigur, prin acelaşi loc. Au ajuns la regrupare şi strigă să pornim şi noi. Dragoş merge relaxat, papucii lipindu-i-se de stâncă. Îmi lasă două scăriţe şi bucle în fiecare piton, pentru că eu nu am nici pe departe siguranţa lor. Urc cu bine până sub fisură, dar de aici, neputând s-o trec în bavareză, trebuie să urmăresc traseul clasic, care ocoleşte placa surplombată, prin stânga.



















Însă nu e deloc treabă uşoară. Echilibrul e destul de precar, o mână deja mi-a obosit şi degetul inelar mi-a înţepenit într-o poziţie nefirească. Îl dezdoi cu greu, dar încăpăţânat, revine la loc. Îmi scutur atunci mâna, pentru a se relaxa. În jos e hău aşa că n-are rost să mă uit; în sus, la
vreo 20 de metri sunt băieţii, dar din cauza surplombei nu-i văd, doar îi aud discutând vesel. Salvarea e tot în stânga, pe sub placă, dar cum naiba să trec, fiindcă prizele sunt mici şi depărtate. Atunci îl strig pe Dragoş să mă fileze strâns şi simt cum coarda se tensionează. În cazul în care cad, nu risc decât un mic balans de vreo 4-5 m. Trec uşurel, concentrându-mă şi simt cum coarda curge odată cu mine, dându-mi încredere. Folosesc din plin scăriţele şi recuperez buclele din traseu. În sfârşit, ajung la traverseul spre dreapta care trebuie să mă scoată deasupra fisurii. Porţiunea asta e chiar mai dificilă dar o trec direct, fără să mai ezit, pentru că am început deja să obosesc.

Mai am vreo 5-10 m şi ajung la băieţi, care stau la soare pe un tăpşan şi fac glume pe seama mea. Pe Dragoş nu-l mai rabdă inima şi vine în întâmpinarea mea. Îi promit o bere în plus, îmi pun asigurarea şi respir în voie, sorbindu-mi porţia de miere păstrată.









Ultima lungime, printr-un jgheab puţin înierbat, ne scoate pe vârf fără probleme. Cuprinzând cu privirea cheile în toată splendoarea lor, ne îmbrăţişăm şi chiuim de bucurie, ca nişte copii. Facem fotografii şi nu încetăm a ne minuna de fiecare clipă, de fiecare rază de soare!

Firul gândurilor se rupe şi ochii mi se umplu de lacrimi… Astăzi se împlinesc şase ani de când Dragoş şi Remus nu mai sunt cu noi…

Într-o sâmbătă, la fel de însorită din februarie 1998, au urcat împreună cu Geo, pe Hornul Coamei din Bucegi. La coborâre, Dragoş şi Remus au căzut pe Valea Scoruşilor. Geo a scăpat ca prin minune.

Două tinereţi s-au frânt. Doi pumni de vise, speranţe şi căutări s-au spulberat în câteva clipe şi ne-au lăsat pe noi aici, cu sufletele sfâşiate şi cu o întrebare neroadă şi inutilă pe buze: „Ce ne cheamă mereu în sus?”













Dragoş Chiţulescu – născut la data de 15 septembrie 1974, în comuna Pucheni - Dâmboviţa, profesor de geografie în comuna Pietroşiţa, membru al A.T.Chindia din noiembrie 1993, coleg de facultate şi de coardă cu Geo. A urcat multe trasee de dificultate maximă în Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului, Cheile Turzii etc, atât vara cât şi iarna. Pe 7 februarie 1998 a urcat pe Vf. Kilimanjaro (5845m, Africa). A murit pe 21 februarie 1998, în Bucegi, pe Valea Scoruşilor, după o cădere de circa 200m.


Remus Constantin Vlădescu – născut la data de 21 august 1975, în Târgovişte, student la medicină în Bucureşti, membru al A.T.Chindia din aprilie 1997. A participat la ture alpine cu ATC în Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului, Cheile Bicazului. Mort în Bucegi pe 21 februarie 1998, după o cădere pe gheaţă pe Valea Scoruşilor.

Articolul a fost publicat şi în revista „Munţii Carpaţi” anul II, nr.6 / 1998.


marți, 19 februarie 2008

LA SCHI PE CAZACU - 17 februarie 2008

Le-am tot promis copiilor ca mergem la schi. Aşa că duminică dimineaţă ne-am pus în mişcare. Vineri dăduse o bură de ninsoare (vreo 10 cm), sâmbătă vremea a fost liniştită, dar peste noapte a îngheţat bocnă. Aşa că duminică dimineaţă maşina nu mai voia deloc să pornească...


















Am împins-o am bibilit-o, degeaba! Abia pe ultimii metri ai pantei, împingând cu ultimele forţe, într-un cârâit înecat şi plin de fum negru, Dacia noastră cea chinuită a pornit în fine... Veniţi din căldura casei şi agitaţi puţin din cauza plecării întârziate, nu ne-am dat seama ce frig este de fapt afară. Până la Moroeni, drumul a fost curat, mai sus însă, pe Păduchiosul, nimeni nu îl curăţase şi se mergea destul de greu prin zăpada fleşcăită, uneori înheţată. Am urcat cu greu până la Cota 1000, dar nici coborârea nu a fost mai uşoară. Erau foarte puţine maşini pe drum, atât pe sensul nostru de mers, cât mai ales pe sens opus (cred că am întâlnit doar două maşini).
Am sosit la Sinaia pe la 9:45 şi am închiriat schiuri de la un centru aflat chiar lângă telecabină. Echipamentul, de calitate foarte bună ne-a costat 120 lei (25 lei pentru cei mici şi 35 lei pentru noi). Copiii erau foarte încântaţi de clăpari şi schiuri şi foarte nerăbdători să le încerce.

















Din păcate, băiatul de la centrul de închirieri ne-a spus că în Sinaia nu se schiază deloc, pentru că nici o instalaţie pe cablu nu funcţionează din cauza vântului. Ne-a recomandat cu căldură pârtia Cazacu din Azuga (mai ales că eram cu copiii). Acelaşi lucru mi-l spusese şi Romeo Perlik acum două săptămâni, aşa că am pornit încrezători spre Azuga.

















Am ajuns la pârtia Sorica, nu înainte de a plăti taxa de intrare de 4 lei, dar conform indicaţiilor primite, nu ne-am oprtit şi după încă circa 500m am ajuns la Complexul turistic Cazacu. Aici, surprizele au început odată cu parcarea foarte mare, lucru cu care noi nu prea mai suntem obişnuiţi în România...

















Frigul însă era pătrunzător şi ne-a făcut să ne punem echipamentul în doi timpi şi trei mişcări! Din parcare se vedeau foarte bine cele două pârtii: una mititică pentru începători, dotată cu babyschi (100m lungime şi 18m diferenţă de nivel) şi una mai lungă şi puţin mai dificilă, dar numai bună pentru noi (400m şi 100m diferenţă de nivel).

















Copiii nu au mai aşteptat şi au luat-o înainte. Andra a descoperit imediat poarta de intrare (toată zona e împrejmuită fiind proprietate privată) şi s-a dus către coada de la babyschi. Eram uşor îngrijoraţi, pentru că ea nu mai folosise cablul, dar până să intrăm noi pe poartă, ea deja pornise la deal, călare pe pălărie... Mihnea a urmat-o la scurt timp, noi insă, cum era şi firesc ne-am dus să luăm întâi bilete... Între timp, copiii coborau de zor, simţindu-se în elementul lor.

















Am coborât şi noi o dată pe pârtia cea mică (1,5 lei urcarea) apoi, de comun acord am decis că trebuie să ne mutăm pe pârtia cea mare. Am mers aşadar la teleschi (3 lei urcarea) şi eu l-am preluat pe Mihnea iar Marius pe Andra. Mihnea a urcat fără probleme, în faţa mea, dar odată ajuns în vârf, privind în vale a început să bâzâie: "cum mai cobor eu de aici..." Am luat-o aşadar uşor în plug, în curbe largi şi până jos a început să-şi dea drumul. Mă îngrijorau însă Andra şi Marius care nu se vedeau deloc urcând cu teleschiul. Abia când am ajuns noi jos, se vedeau şi ei urcând în sfârşit. A durat destul de mult şi coborârea, Andra căzând de mai multe ori. Mă gândeam că ne-am grăbit şi am băgat-o pe o pârtie prea grea pentru ea. Într-adevăr după prima tură s-a dus înapoi la babyschi, dar nu a rezistat prea mult şi în scurt timp era înapoi. După încă trei sau patru coborâri, Marius o lăsa deja singură iar Andra controla în totalitate coborârea.

















Pe la ora 13:00 am făcut o pauză de masă în maşină şi ne-am încălzit cu ceai fierbinte. Temperatura era încă destul de scăzută (-12 grade C) şi trebuia să te mişti continuu pentru a nu simţi frigul. Revigoraţi după masă am continuat să coborâm, de astă dată Andra şi Mihnea fiind cei care ajungeau primii jos. Pe la ora 15:00 trebuia să ne cam pregătim de plecare, dar nu ne venea să ne mai oprim. Încă două ture şi încă două ture, parcă şi soarele în sfârşit înepuse să-şi facă datoria, coada de la teleschi se subţiase considerabil aşa că totul mergea strună.

















La 16:15 am plecat, cu părere de rău, dar şi cu bucuria unei zile minunate petrecute pe o pârtie civilizată, neaglomerată de sănii, plăci sau coborâtori pe pungi. Progresele făcute de copii ne-au convins din nou cât de receptivi pot fi aceştia (erau copii de 3-4 ani care urcau şi coborau singuri fără nici o problemă, toată zona fiind foarte uşor de supravegheat). Am promis că vom reveni şi ne-am retras către Sinaia, cu obişnuita gâtuială de la Buşteni şi nelipsiţii poliţişti de la trecerile de pietoni care în loc să fluidizeze, parcă mai rău încurcă traficul... Am sosit la 17:00 şi am predat schiurile după care copiii au dormit obosiţi şi înfriguraţi până acasă.
O tura frumoasă, după care copiii erau nerăbdători să povestrească la şcoală "noutăţile"...

18 februarie 2008

vineri, 11 ianuarie 2008

10 ANI DE LA MOARTEA LUI NEA' BATICU

NICULAE BATICU - AŞA CUM L-AM CUNOSCUT

Era în vara anului 1991, când ne-a venit o invitaţie din partea Clubului Alpin Român, pentru a participa la o şcoală de iniţiere în alpinism, organizată de Niculae Baticu. Personal, nu ştiam prea multe pe vremea aceea nici despre tehnica alpină, nici despre Niculae Baticu, despre ale cărui cărţi auzisem, dar pe care le-am citit abia după ce l-am cunoscut.

S-au înscris aşadar la această acţiune trei băieţi din club: Marcel Puiu, Miki Diaconescu şi Bogdan Toma, dar îmi doream nespus de mult să merg şi eu. I-am rugat să mă ia şi pe mine şi după îndelungi negocieri au fost de acord, cu condiţia să mă ocup de pregătirea mesei, pe toată perioada taberei. Nu-mi convenea deloc treaba asta, dar până la urmă n-am avut încotro şi am acceptat. Ca revanşă, mi-am luat "aghiotanţii", pe Cristi Şuţu şi Petruţ Stoian, nelipsiţii mei prieteni de la turele montane, care aveau pe vremea aia doar 17 ani.

Tabăra s-a desfăşurat în perioada 01-08 septembrie 1991 la Refugiul Coştila-Masivul Bucegi.

Din partea CAR au participat: Niculae Baticu, Vasile Lazăr şi Mircea Barbilian iar de la alte cluburi încă vreo 10 băieţi.

Nu ştiu din ce cauză, nu am putut urca împreună cu toată trupa, aşa că am ajuns în Buşteni pe la ora 19: 00. Dragii mei de băieţi, Cristi şi Petruţ (astăzi două nume importante în lumea presei), mi-au ieşit în cale şi am cărat toţi trei rucsacul plin cu de toate, pentru o săptămână.

În timp ce urcam, se întreceau a-mi povesti despre "Nea Baticu", care, se vede treaba că-i impresionase în mod deosebit: "Să vezi ce om minunat e!", "Şi ce de ne-a mai povestit!", "A urcat singur până la refugiu!", "Da' să ştii că e bătrân, are peste 80 de ani, noi l-am ajutat doar puţin la bagaj!" "Are nişte dinţi foarte frumoşi!" şi tot aşa, dându-mi tot felul de amănunte, care de care mai trăsnite, am ajuns la refugiu, pe la ora 21: 30, obosită, însetată şi flămândă cu convingerea că-l voi recunoaşte din prima pe vestitul Baticu. De recunoscut, e drept că l-am recunoscut imediat, dar de cunoscut, nu ştiu cât am reuşit s-o fac...

Înainte de culcare ne-a spus poveşti; dar nu poveşti de adormit copiii, ci întâmplări adevărate pe care le trăise în tinereţe sau la vârsta maturităţii. Era târziu în noapte şi eu stăteam cu capul în poala lui, ascultându-l şi mi se părea cel mai firesc lucru din lume să mă mângâie pe păr cu mâna-i obosită de vreme. Îi puneam întrebări fără nici o reţinere, pentru că nu era un om în preajma căruia să te simţi reţinut sau stingher, avea o mare căldură în voce şi o mare dorinţă de a transmite din experienţa sa. Vorbea cursiv, fără nici o greutate în exprimare, te făcea să vezi cu ochii minţii locurile prin care umblase, să simţi aievea pericolul sau izbânda.

În prima zi, dimineaţa mohorâtă, şi noaptea scurtă, ne-au cam tăiat din elan, dar coarda fiind montată pentru traseul "Muchia Ţancului" sau "Fisura Întreruptă" am început antrenamentul. Nea Baticu nu ne lăsa deloc, până nu executam corect: "paşii mici", "nu te grăbi", " foloseşte regula celor trei prize", "nu pune genunchiul" şi tot aşa, întreaga dimineaţă.

După-amiază am plecat în traseu. Am urcat pe Valea Gălbenelelor, firul principal, până în Strunga Gălbenele şi ne-a întors pe firul secundar. La plecare, Nea Baticu ne-a făcut cu mâna şi ne-a urmărit multă vreme cu privirea. Această privire, pe care am văzut-o apoi în ochii lui în fiecare zi când noi plecam spre creste iar el rămânea să ne aştepte, mi-a rămas în minte până astăzi. Era privirea îngrijorată a unui părinte care-şi vede copiii plecând, dar şi privirea unui om cu sufletul tânăr şi mintea limpede, pe care însă trupul nu-l mai ascultă.

A doua zi, era urât şi am învăţat noduri ("coada vacii", "dublu opt", "cabestan" etc) şi alte elemente de tehnică alpină: asigurare, autoasigurare, filajul corzilor şi altele. Am făcut apoi coborârea în rapel, în diverse stiluri şi folosind mai multe dispozitive specifice.

După-amiază, o urmat o treabă extrem de neplăcută: urcarea cu prusicele. Nea Baticu ne supraveghea din apropiere sau de pe stânca ce-i poartă şi astăzi numele, făcându-ne cel mai adesea observaţii. Era zgârcit cu laudele şi o apreciere din partea sa valora foarte mult. Fiind singura fată din tabără, am "avut onoarea" (!) să urc prima şi m-am chinuit destul dar am strâns din dinţi şi am ajuns până sus.

A treia zi, se anunţa splendidă! Cu toate că mă durea rău un deget (îmi căzuse o piatră pe el în prima zi în Hornul dintre Fire) am dat deşteptarea înainte de răsăritul soarelui şi după pregătirea micului dejun (intrasem acum în regim de egalitate şi băieţii mă ajutau!), ne-am echipat pentru traseu şi am pornit la drum. Am urcat pe Vâlcelul Policandrului, am ajuns "La Pândă", iar de aici până la Brâna Suspendată care conduce la Peretele Vulturilor. Am continuat urcuşul şi după ce am străbătut Brâna Aeriană am ieşit în Creasta Văii Albe. Peisajul era copleşitor şi de fiecare dată când am revenit pe acest traseu am retrăit această senzaţie. Ajunşi în Brâul Mare al Coştilei, sub Hornul lui Gelepeanu, am mâncat şi ne-am răsfăţat o vreme la soare.

Am străbătut apoi Brâul Mare al Coştilei şi am coborât pe Valea Cerbului, ajungând la refugiu pe la ora 16: 00, destul de obosiţi şi înfometaţi. Dar era tocmai rândul meu la cărat apă!

Era pe vremea acea în refugiu, un bidon mare, albastru, de vreo 10-15 litri, în care se aducea apă de jos de la izvor, cel puţin de două ori pe zi, apă pe care apoi o foloseam cu mare economie. La coborâre, cu bidonul gol, totul era grozav, dar după o oră de aşteptare până se umplea, urcarea ţi se părea interminabilă... Când în sfârşit am ajuns, am început să pregătesc masa, pentru că - evident - tot eu eram de serviciu. Nea Baticu era singur în refugiu şi mă privea în tăcere. Nu eram prea pricepută la bucătărie (nici astăzi nu sunt!) dar îmi dădeam toată silinţa, simţindu-l cu ochii pe mine. Am umplut o oală de vreo doi litri cu apă şi am luat-o cu cleştele, cu gândul să o pun pe sobă. Dar până să ajung acolo, nu ştiu cum s-a întâmplat că oala era pe jos, iar apa cărată cu greu în spate, se scurgea printre scândurile podelei. Nea Baticu n-a zis nimic, iar eu cred că am bolborosit ceva, dar îmi era tare ruşine şi mai ales ciudă pe neîndemânarea mea. Cu toate astea, am ridicat oala cu un calm care nu era al meu, am umplut-o din nou, am luat-o cu acelaşi cleşte, dar înainte de a ajunge la sobă, pleosc! Şi alţi doi litri de apă spălau inutil podeaua... Ne uitam unul la altul fără să scoatem un cuvânt. Aş fi vrut să râdă de mine, ori să mă certe, dar mă privea lung, fără să zică nimic... Când nu am mai putut suporta încordarea, am ieşit din refugiu, dar eram sigură (cum sunt şi astăzi!) că nu cleştele a fost de vină!

Ziua a patra na-am petrecut-o "la bază" antrenându-ne pe traseele de lângă refugiu în "Fisura Întreruptă" şi "Traseul Începătorului". Prânzul a fost un festin! Nea Baticu stătea cu plăcere cu noi la masă, îl invitam de fiecare dată, dar nu mânca ci doar ciugulea de ici de colo. Avea propria lui mâncare, bine aleasă şi porţionată, mânca numai pâine uscată tăiată cubuleţe, pe care o ţinea într-un sac de pânză şi din care îmi dădea şi mie, aşa de poftă, câte o bucăţică.

A cincea zi, cu toate că era ziua plecării, am pornit devreme pe Valea Coştilei, urcând cu sârg şi ajungând din nou în Brâul Mare al Coştilei. Am coborât pe Valea Scoruşilor, am urcat în strungă şi am coborât din nou pe Gălbenele ajungând la refugiu în jurul prânzului. Nu mai era timp pentru masă, aşa că ne-am făcut rapid bagajele şi luându-ne rămas bun de la Nea Baticu, am pornit-o rapid la vale pentru a reuşi să prindem singura maşină care ne putea duce acasă.

După o zi de pauză am plecat în Retezat şapte zile, apoi în Leaota, pe Valea Albă, în Munţii Cindrel tot pentru şapte zile şi în sfârşit din nou în Bucegi. Toate aceste ture le-am pus apoi pe hârtie dintr-o suflare şi pe 16 noiembrie 1991 am trimis împreună cu pozele de la Coştila, prima mea scrisoare către Nea Baticu. Mi-a răspuns imediat cu bucurie, povestindu-mi la rându-i despre planurile sale. Am corespondat multă vreme şi, paradoxal, în timp ce eu (care aveam puţin peste 20 de ani) îi descriam mai mereu cu lux de amănunte ce am făcut dar mai puţin despre planuri de viitor, el (care avea peste 80 de ani) îmi vorbea mai puţin despre ceea ce a realizat şi mai mult despre câte voia să facă: " Suntem pe cale de a cumpăra două locuri, pentru construirea a două cabane: una în Cheile Turzii şi una în cheile Bicazului. Aşa că la anul vom avea mult de lucru (scrisoarea este datată 24 nov.1991 când avea 82 de ani) în tabere de construcţie. Vom face şi tabere şcoală, precum şi excursii-ascensiuni colective. Mai rău stăm cu apariţia revistei. Costă mult... Ce să facem mai întâi? să construim, sau să tipărim? Cu bună voinţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, poate vom face şi una şi alta." sau "Pentru iarnă vom face o tabără, fie la Lacul Bâlea, fie în Retezat. Vreau să retipărim revista dar costă mult. În rest, ne sbatem să recăpătăm sediul, refugiul şi Căminul Alpin."

Îmi scria întotdeauna tare frumos, începând cu "Draga mea Ileana" ori "Scumpă şi Dragă Ileana" şi terminând cu urări de bine şi "Cu dragoste şi prietenie". Ne-am mai revăzut o singură dată, într-o miercuri când a venit la noi la club la o şedinţă. De atunci nu ne-am mai întâlnit, cu toate că în scrisori, ne transmiteam dorinţa şi speranţa că ne vom revedea: "...iar lui Ileana, draga, cele mai bune gânduri şi...să ne revedem curând." sau "aştept cu nerăbdare primăvara şi vara când, să sper, că ne vom revedea." Ultima scrisoare pe care am primit-o, datează din 29 aprilie 1996. Peste trei luni plecam în Caucaz. Nu mai ştiu dacă i-am scris despre asta la întoarcere, oricum în 97 a fost tăcere, nu am mai primit nici o scrisoare. Noi ne pregăteam de Kilimanjaro, era destulă agitaţie la club. Apoi am aflat că sunt însărcinată şi am renunţat la Africa. Au plecat de la noi doar doi băieţi: Geo Badea şi Dragoş Chiţulescu. Niculae Baticu a murit pe 20 ianuarie 1998 la Bucureşti, Dragoş Chiţulescu a murit o lună mai târziu, în Bucegi, după ce cu două săptămâni înainte ajunsese pe cel mai înalt vârf din Africa-Kilimanjaro. A fost o tristeţe grea în sufletele noastre (Niculae Baticu este membru de onoare al ATC), plecau dintre noi, unul după altul, doi oameni minunaţi, care porniseră pe acelaşi drum. Unul se afla la sfârşitul drumului, celălalt abia la început...

L-am întâlnit pe Nea Baticu şi l-am cunoscut, dar nu l-am văzut ca pe "unul din titanii alpinismului românesc" ci ca pe un om cu mintea sprintenă şi spiritul tânăr, care iubea stânca, pasărea liberă a cerului, floarea de colţi şi capra neagră, l-am îndrăgit şi îl port în suflet, împreună cu acel dor de ducă ce ne macină pe noi montaniarzii şi ştiu că de acolo de sus ne priveşte, ne înţelege dacă am greşit şi ne ocroteşte, când paşii ne poartă pe creste.

Ileana Bocanciu

INIŢIERE ÎN ALPINISM - 1991- BUCEGI - COŞTILA








Colții Doicii - 29 ianuarie 2023