marți, 26 februarie 2008

TRAVERSAREA "NEGRU VODĂ"

Data: 22 - 24 februarie 2008

Participare:

- Mihai Radu, Bogdan Drăgoi, Nini Porojan, Nelu Tamaş, Petrică Mihăilă (traversare);

- Mirică Gheorghe, Gigi şi Maria Nedelcu, Lia şi Bogdan Georgescu cu câinele Filip Mihnea, Andra şi Marius Prundaru, Gianina şi Viviana Porojan, Cati, Nelu şi Andreea Bendic, Ileana Bocanciu (aşteptare);

Descriere:

Vineri dimineaţă am fost să-i conduc pe băieţi la microbuzul din Fieni spre Runcu. Îmi venea să plec cu ei, aşa cum eram, fără bagaj fără nimic…Nu cred însă că mai pot face faţă la o tură aşa de lungă, iar timpul pe care-l avem, parcă se îngustează din ce în ce mai mult. Aşa că, drum bun!

Spre după-amiază însă, am lăsat toate treburile baltă şi am început ofensiva organizării. Pe Lia şi Bogdan nu mi-a fost greu să-i conving, Maria şi Gigi s-au pliat şi ei urgent, iar noi, ca să nu mai luăm Dacia, vom putea sta şi în dubă… Am pregătit bagajul pentru toţi patru, copiii erau veseli şi cooperanţi, pe Mihnea l-a momit Marius cu valea Horoabelor (dacă e de căţărat, că el la traseu nu merge…) şi iată-ne pregătiţi de plecare pentru a doua zi!

Între timp, băieţii au ajuns la cabană fără probleme, doar noroiul de pe drum a fost cam neplăcut şi faptul că acum, trebuie ocolită toată proprietatea schitului de maici de la Ziduri, pentru că prin curtea lor nu mai poţi trece. La Cabana Leaota, recent recuperată de un nepot al vechiului proprietar, Gilă paznicul, îi aştepta cu focul făcut, în singura sobă din singura cameră care mai este oarecum locuibilă. Cazarea costă 10 lei, dar condiţiile sunt total improprii. Dar când nu ai altă variantă te mulţumeşti şi cu puţin…

Băieţii au aşteptat până pe la 9:00 seara, dar văzând că Gigi şi Maria nu mai apar şi nici grupa pe schiuri (Cătălin mă anunţase că nu mai poate urca, iar eu la rândul meu încercasem să-i sun pe băieţi, dar în zonă nu e semnal) au hotărât să se odihnească, având în vedere ora matinală la care aveau să se trezească.

Sâmbătă dimineaţă, la 7:30, conform înţelegerii, „Fanatic” (4x4) era la Fieni, gata de drum. Am mai făcut câteva cumpărături, am încărcat bagajele, iar eu cu copiii ne-am făcut loc printre ele, în spate. La 8:00 am pornit la drum către Padina, pe o vreme frumoasă, numai bună de plimbare. Până la Sanatoriul Moroieni şi chiar mai sus, drumul era uscat, apoi au început să mai apară crustele de gheaţă, după care am mers numai pe zăpadă, e drept curăţată cu lama şi presărată cu zgură. La Bolboci am făcut un scurt popas pentru a-i saluta pe cabanierii Nina şi Doru Nache.

Am sosit la Padina pe la 11:00, ne-am cazat şi după ce am mâncat puţin ne-am pus parazăpezile şi am pornit în întâmpinarea băieţilor. Mihnea (sătul, deci docil…) a renunţat şi el la Valea Horoabelor pentru promisiunea „datului cu sacul” la întoarcere. Am urcat prin zăpada destul de mare dar şi destul de moale, până în dreptul celei de-a doua stâne, de aici părăsind marcajul care duce în Şaua Strunga, ţinta noastră fiind evident Strunguliţa, pe unde aveau să vină băieţii. Urcuşul n-a fost uşor, am ajuns abia pe la 14:00 cu toţii, am făcut ceva poze, iar Gigi şi Maria s-au dus şi mai mult, până unde începe să se vadă bine trecerea din Bucegi în Leaota şi traseul efectiv de creastă.

Băieţii se vedeau într-adevăr în depărtare, cinci puncte minuscule care se mişcau în peisaj. În Strunguliţa Vântul bătea bine, ca pe toată creasta de altfel. Băieţii, plecaţi din cabană la ora 4:00, ajunseseră cu mare greutate pe vârf la ora 8:00, din cauza vântului extrem de puternic, ce bătea în rafale dezordonate (Tamaş – care nu e chiar subţirel – era să fie luat pe sus şi aruncat cât acolo, cum i s-a întâmplat în alt an, cam prin acelaşi loc, lui David Mălăuţ – nici el vreun manechin, de 40 de kile…). Coborârea de pe Leaota a fost un alt hop, panta fiind îngheţată.

Nini a săpat din greu cu plasticii trepte, amintindu-mi cum o coborâsem şi eu acum vreo 7 ani pe Doamna Varga, din treaptă în treaptă, până în şa, unde mi-am trântit rucsacul jos şi mi-am făcut cruce…

Dacă la 8:00 fuseseră pe vârf iar acum, după încă şase ore şi jumătate erau deja pe Bucşa înseamnă că merseseră foarte bine, în grup compact. Chiar şi Tamaş îşi temperase ritmul său îndrăcit, mergând în formaţie (el fiind de fapt un tip foarte ascultător, chiar dacă e mai mereu aflat sub presiune…).

Noi nu am întârziat aşadar foarte mult în Strunguliţa. Am făcut un mic om de zăpadă, ornat cu ciocolate pe post de ochi, nas ori alte alea, le-am lăsat băieţilor şi apa pe care o mai aveam şi care, nefiind încă îngheţată, ştiam că le va prinde bine şi am coborât liniştiţi, ştiind că sunt nu departe în spatele nostru. Marius şi copiii, aşa cum fusese înţelegerea, s-au dat cu sacul, chiuind de răsuna toată valea! La stână ne-am regrupat, băieţii obosiţi au fost întâmpinaţi de copii cu bulgări iar de noi cu pupici şi îmbrăţişări. Era devreme, soare, minunat, chiar cald, iar traversarea reuşise cu brio! Ne-am odihnit puţin, apoi am pornit împreună la vale. La 16:00 eram în cabană, unde tocmai sosiseră şi ceilalţi (Nelu, Cati, Gianina).

Spre seară, ne-am strâns cu toţii jos, în vechea sală de mese a cabanei Padina.

Oare câte nenumărate, plăcute sau mai puţin plăcute amintiri, nu ne leagă pe toţi de această sală de mese?

Aceleaşi bârne solide, aceleaşi scaune vechi, ca nişte prieteni devotaţi, pe care te aşezi fără nici o reţinere, aceiaşi cabanieri cu feţele lor binecunoscute şi asprite de vreme, mirosul îmbietor care vine din bucătărie şi Răzvan cu care am crescut în acelaşi timp – noi la şcoală el la şcoală, noi la serviciu el la cabană…

Îl şi văd pe Doru Diaconescu acum 25 de ani (eu copil fiind), stând la aceeaşi masă, pe lângă care aleargă acum proprii mei copii… Îl revăd şi acum, tot alături de Dan Suditu, de Nea Mirică şi de alţi salvamontişti mai tineri sau mai puţin tineri. Mi-e atât de drag locul acesta cu oamenii aceştia şi cu toate amintirile care îmi vin acum năvalnic şi nestăvilit în minte. Prima mea expediţie organizată în clasa a VI-a, după ce citisem Cireşarii, primele gânduri „serioase” despre peşteri, prima traversare reuşită la care am participat şi prima certitudine – pe la vârsta aia nu prea aveam certitudini… O noapte de coşmar cu obloanele trântindu-se greoi, cu nămeţii viscoliţi care ajungeau până în dreptul ferestrelor, chibiţ la jocul de şeptică – şi mi se părea că nu e ceva mai minunat – punga cu alune, ori bucuria revederii… Valuri, valuri de amintiri, iar în faţa mea stă acum Nea Mirică vesel, cinstindu-ne ca de obicei cu ţuică de Văleni. Ciocnim, şi fulgerător, îmi amintesc că acum două zile s-au împlinit 10 ani de la moartea lui Remus şi Dragoş iar în minte îmi vin vorbele pline de lacrimi şi amărăciune pe care mi le aruncă cu ciudă tanti Oara la înmormântarea Ofeliei: „Ce suntem? Nimic nu suntem…” Dar uitându-mă la Viviana, care poartă pulovărul Chindia pe care l-au purtat şi copiii mei la vârsta ei, îmi răspund: „suntem starea de bine şi de siguranţă alături de prieteni, suntem clipa de aşteptare sau de încordare, suntem secunda de fericire, suntem ceea ce trăim, suntem ceea ce simţim…”

Duminică dimineaţă, vremea era absolut superbă! Unii au ales să meargă până la Peştera, alţii mai leneşi abia îşi făceau bagajele, dar toată lumea se pregătea de fapt de plecare. În aceleaşi formaţie ca şi la venire, ne-am retras către „civilizaţie” lăsând în urmă ultima zăpadă din an.

La Bolboci am făcut un popas mai lung (de fiecare dată când venim aici nu ne mai vine să plecăm…), dar până la urmă a trebuit să ne desprindem de lumea munţilor, cu părere de rău că tura s-a încheiat.

Ileana Bocanciu – 26 februarie 2008

joi, 21 februarie 2008

AZI SUNT 10 ANI de la moartea lui Dragoş...


PIATRA ALTARULUI

Într-o zi minunată din luna octombrie 1997, porneam toţi patru să urcăm pe Piatra Altarului din Cheile Bicazului, un traseu uşor, de 4B.

În timp ce ne echipăm, îi urmăresc pe băieţi care, din cauza căldurii, sunt pe jumătate dezbrăcaţi. Dragoş e bine făcut, muşchii desenându-i-se frumos sub pielea bronzată peste vară; Geo e mai înalt, şi mai şui iar Remus, puţin mai solid de cât Dragoş, se plânge că în sesiuni, când nu iese la munte, începe să se îngraşe.
















În fine, pornim. Fac echipă cu Dragoş, Geo cu Remus. Prima lungime e banală. A doua are o traversare la stânga, apoi revenirea se face peste nişte pâlcuri de jnepeni iar regruparea se face pe un ţanc, chiar în muchia stâncii imense, trapezoidale. Priveliştea începe să se aştearnă la picioarele noastre. Facem aici un mic popas şi pentru că e tare cald, bem de sete miere cu lămâie.

Următoarea lungime se anunţă cea mai tare. Urcă acum Geo primul şi după el Remus. Merg amândoi fără să atingă pitoanele; Geo urcă rapid şi atacă o fisură, în bavareză. Remus îl urmează, puţin mai încet, dar la fel de sigur, prin acelaşi loc. Au ajuns la regrupare şi strigă să pornim şi noi. Dragoş merge relaxat, papucii lipindu-i-se de stâncă. Îmi lasă două scăriţe şi bucle în fiecare piton, pentru că eu nu am nici pe departe siguranţa lor. Urc cu bine până sub fisură, dar de aici, neputând s-o trec în bavareză, trebuie să urmăresc traseul clasic, care ocoleşte placa surplombată, prin stânga.



















Însă nu e deloc treabă uşoară. Echilibrul e destul de precar, o mână deja mi-a obosit şi degetul inelar mi-a înţepenit într-o poziţie nefirească. Îl dezdoi cu greu, dar încăpăţânat, revine la loc. Îmi scutur atunci mâna, pentru a se relaxa. În jos e hău aşa că n-are rost să mă uit; în sus, la
vreo 20 de metri sunt băieţii, dar din cauza surplombei nu-i văd, doar îi aud discutând vesel. Salvarea e tot în stânga, pe sub placă, dar cum naiba să trec, fiindcă prizele sunt mici şi depărtate. Atunci îl strig pe Dragoş să mă fileze strâns şi simt cum coarda se tensionează. În cazul în care cad, nu risc decât un mic balans de vreo 4-5 m. Trec uşurel, concentrându-mă şi simt cum coarda curge odată cu mine, dându-mi încredere. Folosesc din plin scăriţele şi recuperez buclele din traseu. În sfârşit, ajung la traverseul spre dreapta care trebuie să mă scoată deasupra fisurii. Porţiunea asta e chiar mai dificilă dar o trec direct, fără să mai ezit, pentru că am început deja să obosesc.

Mai am vreo 5-10 m şi ajung la băieţi, care stau la soare pe un tăpşan şi fac glume pe seama mea. Pe Dragoş nu-l mai rabdă inima şi vine în întâmpinarea mea. Îi promit o bere în plus, îmi pun asigurarea şi respir în voie, sorbindu-mi porţia de miere păstrată.









Ultima lungime, printr-un jgheab puţin înierbat, ne scoate pe vârf fără probleme. Cuprinzând cu privirea cheile în toată splendoarea lor, ne îmbrăţişăm şi chiuim de bucurie, ca nişte copii. Facem fotografii şi nu încetăm a ne minuna de fiecare clipă, de fiecare rază de soare!

Firul gândurilor se rupe şi ochii mi se umplu de lacrimi… Astăzi se împlinesc şase ani de când Dragoş şi Remus nu mai sunt cu noi…

Într-o sâmbătă, la fel de însorită din februarie 1998, au urcat împreună cu Geo, pe Hornul Coamei din Bucegi. La coborâre, Dragoş şi Remus au căzut pe Valea Scoruşilor. Geo a scăpat ca prin minune.

Două tinereţi s-au frânt. Doi pumni de vise, speranţe şi căutări s-au spulberat în câteva clipe şi ne-au lăsat pe noi aici, cu sufletele sfâşiate şi cu o întrebare neroadă şi inutilă pe buze: „Ce ne cheamă mereu în sus?”













Dragoş Chiţulescu – născut la data de 15 septembrie 1974, în comuna Pucheni - Dâmboviţa, profesor de geografie în comuna Pietroşiţa, membru al A.T.Chindia din noiembrie 1993, coleg de facultate şi de coardă cu Geo. A urcat multe trasee de dificultate maximă în Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului, Cheile Turzii etc, atât vara cât şi iarna. Pe 7 februarie 1998 a urcat pe Vf. Kilimanjaro (5845m, Africa). A murit pe 21 februarie 1998, în Bucegi, pe Valea Scoruşilor, după o cădere de circa 200m.


Remus Constantin Vlădescu – născut la data de 21 august 1975, în Târgovişte, student la medicină în Bucureşti, membru al A.T.Chindia din aprilie 1997. A participat la ture alpine cu ATC în Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului, Cheile Bicazului. Mort în Bucegi pe 21 februarie 1998, după o cădere pe gheaţă pe Valea Scoruşilor.

Articolul a fost publicat şi în revista „Munţii Carpaţi” anul II, nr.6 / 1998.


marți, 19 februarie 2008

LA SCHI PE CAZACU - 17 februarie 2008

Le-am tot promis copiilor ca mergem la schi. Aşa că duminică dimineaţă ne-am pus în mişcare. Vineri dăduse o bură de ninsoare (vreo 10 cm), sâmbătă vremea a fost liniştită, dar peste noapte a îngheţat bocnă. Aşa că duminică dimineaţă maşina nu mai voia deloc să pornească...


















Am împins-o am bibilit-o, degeaba! Abia pe ultimii metri ai pantei, împingând cu ultimele forţe, într-un cârâit înecat şi plin de fum negru, Dacia noastră cea chinuită a pornit în fine... Veniţi din căldura casei şi agitaţi puţin din cauza plecării întârziate, nu ne-am dat seama ce frig este de fapt afară. Până la Moroeni, drumul a fost curat, mai sus însă, pe Păduchiosul, nimeni nu îl curăţase şi se mergea destul de greu prin zăpada fleşcăită, uneori înheţată. Am urcat cu greu până la Cota 1000, dar nici coborârea nu a fost mai uşoară. Erau foarte puţine maşini pe drum, atât pe sensul nostru de mers, cât mai ales pe sens opus (cred că am întâlnit doar două maşini).
Am sosit la Sinaia pe la 9:45 şi am închiriat schiuri de la un centru aflat chiar lângă telecabină. Echipamentul, de calitate foarte bună ne-a costat 120 lei (25 lei pentru cei mici şi 35 lei pentru noi). Copiii erau foarte încântaţi de clăpari şi schiuri şi foarte nerăbdători să le încerce.

















Din păcate, băiatul de la centrul de închirieri ne-a spus că în Sinaia nu se schiază deloc, pentru că nici o instalaţie pe cablu nu funcţionează din cauza vântului. Ne-a recomandat cu căldură pârtia Cazacu din Azuga (mai ales că eram cu copiii). Acelaşi lucru mi-l spusese şi Romeo Perlik acum două săptămâni, aşa că am pornit încrezători spre Azuga.

















Am ajuns la pârtia Sorica, nu înainte de a plăti taxa de intrare de 4 lei, dar conform indicaţiilor primite, nu ne-am oprtit şi după încă circa 500m am ajuns la Complexul turistic Cazacu. Aici, surprizele au început odată cu parcarea foarte mare, lucru cu care noi nu prea mai suntem obişnuiţi în România...

















Frigul însă era pătrunzător şi ne-a făcut să ne punem echipamentul în doi timpi şi trei mişcări! Din parcare se vedeau foarte bine cele două pârtii: una mititică pentru începători, dotată cu babyschi (100m lungime şi 18m diferenţă de nivel) şi una mai lungă şi puţin mai dificilă, dar numai bună pentru noi (400m şi 100m diferenţă de nivel).

















Copiii nu au mai aşteptat şi au luat-o înainte. Andra a descoperit imediat poarta de intrare (toată zona e împrejmuită fiind proprietate privată) şi s-a dus către coada de la babyschi. Eram uşor îngrijoraţi, pentru că ea nu mai folosise cablul, dar până să intrăm noi pe poartă, ea deja pornise la deal, călare pe pălărie... Mihnea a urmat-o la scurt timp, noi insă, cum era şi firesc ne-am dus să luăm întâi bilete... Între timp, copiii coborau de zor, simţindu-se în elementul lor.

















Am coborât şi noi o dată pe pârtia cea mică (1,5 lei urcarea) apoi, de comun acord am decis că trebuie să ne mutăm pe pârtia cea mare. Am mers aşadar la teleschi (3 lei urcarea) şi eu l-am preluat pe Mihnea iar Marius pe Andra. Mihnea a urcat fără probleme, în faţa mea, dar odată ajuns în vârf, privind în vale a început să bâzâie: "cum mai cobor eu de aici..." Am luat-o aşadar uşor în plug, în curbe largi şi până jos a început să-şi dea drumul. Mă îngrijorau însă Andra şi Marius care nu se vedeau deloc urcând cu teleschiul. Abia când am ajuns noi jos, se vedeau şi ei urcând în sfârşit. A durat destul de mult şi coborârea, Andra căzând de mai multe ori. Mă gândeam că ne-am grăbit şi am băgat-o pe o pârtie prea grea pentru ea. Într-adevăr după prima tură s-a dus înapoi la babyschi, dar nu a rezistat prea mult şi în scurt timp era înapoi. După încă trei sau patru coborâri, Marius o lăsa deja singură iar Andra controla în totalitate coborârea.

















Pe la ora 13:00 am făcut o pauză de masă în maşină şi ne-am încălzit cu ceai fierbinte. Temperatura era încă destul de scăzută (-12 grade C) şi trebuia să te mişti continuu pentru a nu simţi frigul. Revigoraţi după masă am continuat să coborâm, de astă dată Andra şi Mihnea fiind cei care ajungeau primii jos. Pe la ora 15:00 trebuia să ne cam pregătim de plecare, dar nu ne venea să ne mai oprim. Încă două ture şi încă două ture, parcă şi soarele în sfârşit înepuse să-şi facă datoria, coada de la teleschi se subţiase considerabil aşa că totul mergea strună.

















La 16:15 am plecat, cu părere de rău, dar şi cu bucuria unei zile minunate petrecute pe o pârtie civilizată, neaglomerată de sănii, plăci sau coborâtori pe pungi. Progresele făcute de copii ne-au convins din nou cât de receptivi pot fi aceştia (erau copii de 3-4 ani care urcau şi coborau singuri fără nici o problemă, toată zona fiind foarte uşor de supravegheat). Am promis că vom reveni şi ne-am retras către Sinaia, cu obişnuita gâtuială de la Buşteni şi nelipsiţii poliţişti de la trecerile de pietoni care în loc să fluidizeze, parcă mai rău încurcă traficul... Am sosit la 17:00 şi am predat schiurile după care copiii au dormit obosiţi şi înfriguraţi până acasă.
O tura frumoasă, după care copiii erau nerăbdători să povestrească la şcoală "noutăţile"...

18 februarie 2008

Colții Doicii - 29 ianuarie 2023