sâmbătă, 10 septembrie 2005

TESTE LA ÎNTUNERIC - Fotografii






































TESTE LA ÎNTUNERIC

Perioada: 25 august – 04 septembrie 2005

Locaţia: Munţii Leaota – Valea Răteiului – Peştera cu Patru Intrări din Chei

Denumirea Proiectului: Evaluarea imunologică a parametrilor de adaptare a organismului uman la temperaturi scăzute – partea a II-a – Teste la întuneric

Iniţiatorul proiectului: Institutul Român de Cercetări Polare

Autoritate: Ministerul Educaţiei şi Cercetării - Academia de Ştiinţe Medicale

Finanţare: Academia de Ştiinţe Medicale

Partener: Institutul Naţional de Dezvoltare în domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale „Dr. Victor Babeş” Bucureşti

Colaboratori: Institutul de Virusologie Bucureşti, Institutul de Medicină Sportivă „Lia Manoliu” Bucureşti, Asociaţia de Turism „Chindia” Târgovişte

Coordonator proiect: Dr. Ing. Teodor Gheorghe Negoiţă – Directorul Institutului Român de Cercetări Polare

Sponsori, susţinători: S.C. Plevna S.A. Bucureşti (alimente), S.C. Romsuitest Periş S.A. (alimente), Primăria Fieni (transport)

Obiectivele proiectului:

1)Evaluarea răspunsului imun la expunerea de lungă durată la frig şi întuneric;

2)Măsurarea factorilor de stres termic şi de izolare şi evaluarea modificărilor imunologice;

3)Obţinerea de cunoştinţe asupra adaptării vieţii la frig, întuneric şi izolare;

4)Întreţinerea sănătăţii omului în condiţii de frig, întuneric şi efort fizic;

5)Realizarea unei diete alimentare zilnice adecvate;

Activităţi:

a)teste biologice şi metabolice prin expunere la frig, şi izolare în mediul subteran (peşteră);

b)teste imunologice în condiţii de frig, întuneric, izolare şi efort fizic;

Participare:

1) Teodor Negoiţă – Bucureşti – 58 ani – explorator polar – Fundaţia Antarctică Română

2) Posta Cătălina – Pucioasa – 25 de ani – învăţătoare – membru A.T. „Chindia”

3) Oana Dărângă – Târgovişte – 20 ani – studentă psihologie – membru A.T. „Chindia”

4) Elena Andrei – Bucureşti – 27 ani – redactor – membru A.T. „Chindia”

5) Ileana Bocanciu – Fieni – 37 ani – administrator – membru A.T. „Chindia”

Descrierea (romanţată) a perioadei de testare:

Joi 25 august 2005 (ziua I)

Ora 5:00. M-ă trezesc greu, dar câţi oameni nu fac asta zilnic, pentru o pâine…

Ora 9:10. Suntem deja la Spitalul „Victor Babeş” pentru analize: recoltări de sânge, probe de urină, explorări funcţionale, EKG, tensiune, puls, concentraţia oxigenului în sânge etc. Alergăm apoi la Institutul de Medicină Sportivă „Lia Manoliu” unde suntem măsuraţi din cap până-n tălpi, cu comentarii diverse şi o curiozitate deloc ascunsă, pentru că în fond, suntem nişte oameni prea obişnuiţi pentru a fi cobai… Din nou recoltări, la Institutul de Virusologie şi parcă cu fiecare picătură de sânge, ni se scurge şi viaţa din noi. În fine ajungem acasă la domnul Negoiţă, unde Maria, neobosita lui soţie ne aşteaptă cu masa pusă! Doamne ţine-i obiceiul!

Ora 15:15. Plecăm din Bucureşti, cu două maşini şi foarte multe bagaje. Sosim la Fieni şi în mare viteză facem cumpărături şi încărcăm totul cu greu într-o maşină pusă la dispoziţie de primărie. Mii de mulţumiri!

Ora 20:30. Sosim la locul de debarcare, dar până la intrarea peşterii, cu toate acareturile mai facem o oră şi jumătate. Suntem foarte obosiţi, dar trebuie să ne instalăm neapărat în această noapte.

Vineri 26 august 2005 (ziua a II-a)

Ora 3:00. Abia acum suntem în poziţie orizontală, băgaţi în sacii de dormit, unde este cald şi bine. În jur, umezeală foarte mare, asta şi pentru că am intrat în peşteră după o ploaie zdravănă. Mâncăm frugal, câte o felie de salam cu un biscuite dar tare aş mai bea un ceai fierbinte… Ochii mi se închid iremediabil, Teo deja sforăie… După o primă repriză de somn, mă trezesc buimacă şi o senzaţie de disconfort îmi cuprinde întreaga fiinţă. Simt o oboseală grea în toate fibrele corpului. Mâinile îmi sunt umflate şi mi-e o sete teribilă! Sacul de dormit îmi este deja ud pe exterior, fetele dorm liniştite în „dormitor”, acoperite de o folie de cort. Sunt convinsă că nu avem cum să rezistăm 10 zile… Termometrul arată constant 5 o C. Mi se pare cam puţin…

Ora 9:30. Mi-e ciudă că numai eu fac de veghe… Aş ieşi din sac, dar mi-e tare lene!

Ora 12:00. A trecut destul timp de când nu am mai mâncat cu adevărat. Fetele se foiesc, dar nici una nu are curaj să zică nimic. Teo se plânge că sacul lui e ud, apoi se întoarce pe partea cealaltă şi adoarme…

Ora 13:30. Punem prima masă de când am plecat, urmată de cafea şi ţigări – chestii absolut fireşti şi chiar nocive într-o situaţie normală, dar care acum capătă valori cu totul speciale…Atmosfera este bună, dar ne punem pufoaice, pentru că frigul ne cuprinde inevitabil şi ne luăm ca şi la sculare TPT-ul (Tensiunea – Pulsul – Temperatura). Valorile sunt cu adevărat aberante, dar noi ne simţim bine!

Ora 18:15. Suntem toate în saci şi aşteptăm o supă concentrată. Mai devreme am amenajat pentru fete un acoperiş din tenda cortului pentru ca picăturile ce cad din tavan să nu mai ajungă pe saci. Doar la mine mai plouă, dar nu bag în seamă, pentru că spatele mă doare foarte tare…Teo: „Castronaşul de la toaletă, bea cineva din el?!” „Beau eu, dacă nu e plin cu pipi…!” În subteran totul se petrece mult mai lent. Asta şi din cauză că lumina e puţină şi spaţiul restrâns. Lumânările se consumă repede aşa că vom face economie. Agitaţie cu castroanele, cu lingurile, cu supa… „Să nu credeţi că dacă nu sunteţi de faţă, trişez pe cineva!”

Ora 20:00. După ce am mâncat, un nou rând de probe, după care adorm, în chicotelile zglobii ale fetelor.

Ora 22:00. Mă trezesc oarecum speriată de un zgomot de paşi. E ciudat, dar fiind izolaţi, ştiind că nimeni nu are de ce să vină aici, singurul lucru care m-ar înspăimânta ar fi un zgomot de paşi… Sunt însă doar fetele şi… adio somn!

Perimetrul în care ne ducem traiul de 24 de ore încoace, este relativ restrâns dar nicidecum înspăimântător. Intrând pe o galerie uşor ascendentă, destul de „chinuită” după circa 15-20m ajungem într-un loc puţin mai larg, unde într-un anumit punct poţi sta chiar în picioare. Aici, din tavan, picură continuu apa, pe care noi o colectăm într-un bidon de 5l şi o folosim atât pentru nevoi interne, cât şi pentru cele externe…În această zonă este amenajată „toaleta”. Asta înseamnă că aici sunt prezente mai multe obiecte, cum ar fi: săpun, hârtie igienică, un sul de saci menajeri, din care cine are nevoie rupe câte unul, îl foloseşte, apoi îl leagă cu nădejde la gură, după ce desigur a scos tot aerul şi-l depune uşor într-un sac mai mare şi mai rezistent, care va fi scos la sfârşit afară… Tot aici se mai află şi depozitul de carbid, deoarece alt loc mai bun nu este. De la „toaletă”, după alţi câţiva metri, într-o alveolă laterală, doarme Teo. În această zonă se aprinde şi butelia, pe care pregătim hrana. În apropiere, într-o mică săliţă, în care cu greu încăpem toţi cinci, este locul de luat masa. Alături, se află „dormitorul”, unde stau fetele (Cătălina, Oana şi Elena). Este singura zonă unde poţi sta în picioare, dar odată cu montarea „acoperişului”, adio poziţie bipedă… Într-un lateral, mai sus, dorm eu, într-o altă alveolă, puţin izolată. Cam ăsta este tot spaţiul în care ne învârtim… Sacii sunt uzi pe exterior, lumânările se topesc nebuneşte dar nu ne vine deloc să ne culcăm. N-a trecut decât o zi din cele 10…

Sâmbătă 27 august 2005 (ziua a III-a)

Ora 9:30. Cătălina se extrage cu greu din sacul de dormit… Oana: „Parcă vine Crăciunul, în sac e cald şi bine, dacă scoţi mâna afară îngheţi, lumânările ard şi aşteptăm cadourile de la Moş Crăciun!” Elena: „Am visat că mergeam la munte şi era atâta spaţiu şi lumină şi soare…” Teo oftează într-una până iese din culcuş: „Băi, am început să nu mai nimeresc găurile astea pe întuneric!” „E grav, Teo…”

Ora 12:15. După ce ne-am ghiftuit de cacao cu lapte şi cozonac, facem lista cu ce mai este necesar de adus, când va veni cineva să ne ia din nou probe de sânge.

Ora 17:00. A doua masă a zilei, apoi stăm la discuţii şi ţigări. Afară, eu nu fumez decât în cazuri excepţionale, aici însă mi se pare cel mai firesc lucru…

Ora 18:30. TPT-ul, apoi testul de efort, care constă în mersul piticului, genoflexiuni fără îndreptarea coloanei (n-ai unde), flotări, extensii cam chinuite sau orice altă mişcare a corpului, care-ţi modifică ritmul cardiac şi implicit tensiunea şi temperatura corpului. Asta timp de o jumătate de oră, după care se înregistrează din nou datele.

Ora 21:00. După masa de seară, stăm în aşteptarea ceaiului şi ne dorim: Cătălina - gin, Elena - tort cu fructe, Oana - ceva cald, Teo - să intre în sac, Ileana - masaj cu cremă. Asta fără să bănuim că este singura zi în care am mâncat de trei ori…

Ora 21:40. Ne introducem în saci, într-o stare de spirit excelentă, după ceaiul fierbinte. Cătălina: „Mirosim a spray, de cred că se miră şi liliacul Lyly!” Fetele se simt bine şi asta mă bucură nespus şi mă linişteşte. Strănut sănătos! Ajută la digestie… Avem diverse controverse pe tema măselelor de minte, după care fetele se hotărăsc să se apuce de citit şi fac inventarul la bibliotecă: „Un om între oameni” de Camil Petrescu, „Jurnal filozofic” de C. Noica, „Jocul cu mărgelele de sticlă” de H. Hesse, „Nostalgia originilor” de Mircea Eliade, „Despre retorică” de Platon. Teo mai are ceva de P. Ţuţea precum şi cartea despre Antarctica pe care o vrea Elena. Aşadar, lectură elevată!

Duminică 28 august 2005 (ziua a IV-a)

Ora 3:00. Chiţăituri insistente de lilieci, ce vin de deasupra capului meu, mă trezesc. Încerc să-i alung cu o piatră pe care o arunc în direcţia lor. Ţi-ai găsit! Până la urmă se trezesc şi fetele şi ne apucăm de spus bancuri cu lilieci, apoi le povestesc o mulţime de peripeţii din copilăria mea.

Aici timpul trece în alţi parametrii, nu ne raportăm la zi şi la noapte prin prisma luminii şi întunericului, pentru că dimineaţa la sculare întunericul e la fel de profund ca şi seara la culcare. Reperele noastre sunt: ieşitul sau intratul în sac, după cum ne este cald sau frig, mesele şi implicit pregătirea lor, asigurarea luminii, respectiv a lămpilor de carbid, mersul la toaletă şi spălatul (atât cât se poate), starea sacilor de dormit, iar de ieri testul de efort cu coordonatele înainte şi după. Ieri, Teo ne-a povestit şi el (tras cu greu de limbă) din turele sale prin avene, pe care ar vrea să le publice odată şi odată.

Ora 10:30. Mă trezesc şi mă minunez! Aveam impresia că e cel mult 6:30. Mă simt aşa de bine în căldura sacului, încât cu greu mă hotărăsc să deschid caietul să scriu. O vreme ascult „liniştea” ce ne înconjoară: zgomotul rar şi ritmic al picăturilor ce cad pe tenda fetelor sau câte un foşnet de sac ce vine din direcţia lor. Liliecii s-au potolit şi este un calm din care cu greu mă smulg. Îmbrăcată doar în „pijamale” (totdeauna curate, altfel nu ne putem băga în saci), trebuie să-mi trag pantalonii suplimentari, pe care-i ţin tot în sacul de dormit dar întorşi pe dos, să-mi îmbarc bluza de polar ce-mi serveşte drept pernă, asta după ce mă voi extrage cu greu din sac (tavanul e aproape) unde sunt circa 35 o în atmosfera umedă şi rece a peşterii. Apoi îmi voi încălţa cizmele de cauciuc peste ciorapii groşi de lână şi îmi voi pune pufoaica udă, care totuşi îmi ţine de cald şi mă protejează de picăturile permanente. Trebuie să merg să fac lămpile. Mă mai dor încă unele părţi ale corpului, ochii mi-i simt umflaţi, la fel şi mâinile.

Ora 12:00. Fetele au aranjat masa, am mâncat şi acum stăm la cafele, analizând visele: Cătălina l-a visat pe „calul lui Dan” extras din povestea lui Teo, într-un peisaj mirific cu pajişti verzi şi cer albastru; Elena a visat tabere de elevi şi un WC sub formă de Fata Morgana; Oana a visat că era afară şi toată lumea se ruga de ea să nu mai intre înapoi. Teo a visat picături de apă cu suflet care sfredeleau munţii iar eu am spus că nu mai ţin minte, pentru că nu puteam să spun ce am visat…

Ora 17:30. După un repaos „de duminică” luăm din nou probele înainte de efort apoi ne pregătim de „alergare”.

Ceea ce facem noi acum este foarte greu de înţeles de restul lumii, la justa şi adevărata valoare. E adevărat că este şi foarte greu de înţeles trecând totul prin filtrul „normalului”, „utilului” sau … „plăcutului”. Există totuşi şi alte resorturi care ne fac să fim aici, să ne chinuim atâta şi în acelaşi timp să avem puterea de a râde, de a glumi şi chiar de a fi spirituali uneori!

Ora 22:00. Suntem în saci. Am mâinile ca şmirghelul. M-am lovit şi o bucăţică de carbid mi-a „mâncat” din rană şi mi-a ars pielea în jurul ei. Ustură al naibii… La masă am avut omletă cu salată de roşii şi ciocolată, apoi am mai stat de taine. Ideea e că nu poţi rezista prea mult afară din sac, chiar şi cu pufoaică.

Mi-e somn, mă simt destul de dubios (probabil din cauza tensiunii foarte oscilante) şi mi-e groază că dimineaţă primul lucru pe care va trebui să-l fac este să pun din nou carbid în lămpi…

Luni 29 august 2005 (ziua a V-a)

Ora 4:30. Rana de la deget mă chinuie rău şi am o durere în piept, semn că afară plouă sau va ploua în curând. Liliacul îşi face rondul. Mi-e foame şi sete, lanterna la care scriu şi pe care o ţin în sac este din ce în ce mai slabă, amintindu-i de filmul „Pacientul englez”. Nu trăim nimic din tragismul acelei situaţii, totuşi, cu toate că statul nostru aici nu are nimic deosebit în sine, decât lipsa de confort şi puternica senzaţie de claustrare, nouă ni se pare că chiar facem ceva deosebit, iar faptul că „cei din lumea de sus” – cum spune Cătălina – consideră că nu e decât un moft sau o nebunie de-a noastră, ne cam demoralizează…

Ora 11:10. Tocmai ne-am luat datele. Începem o nouă zi, cu acelaşi frig, aceeaşi umezeală şi aceeaşi economie la lumină. Mai stăm o vreme la căldură, până când foamea ne va determina să ieşim. Zâmbetul fetelor este o adevărată binefacere pentru mine. Îmi dau seama că autorul moral al acestei situaţii în care aproape că le-am târât, eu sunt. Este adevărat că e o provocare dar noi, fiind mai bătrâni, rezistăm altfel psihic. Ştiu că Teo, e hotărât să meargă până la capăt, pe fete însă va fi greu să le facem să stea până duminică. Vom vedea care va fi reacţia lor după ziua de mâine, când vom ieşi puţin afară pentru a ni se lua din nou sânge.

Ora 16:30. Atmosferă de relaxare. Am mai lucrat la amenajarea unei mici platforme orizontale, asta pentru a mai trece timpul şi parcă nu ne mai este aşa de frig. În ce mă priveşte, nu sufăr încă de lipsa aerului, soarelui sau apei. Mă deranjează cel mai tare că nu pot sta în picioare.

Ora 22:30. Fetele sunt deja la căldură. Mâine ne aşteaptă o zi grea, care ne va scoate din ritmul în care am intrat. Teo cântă, în timp ce se introduce în sacul de dormit care este complet ud pe dinafară. Îmi simt mâinile murdare şi crăpate şi tare aş face o baie… Fetele se întreabă dacă Platon o fi fost prin peşteri. Lampa se stinge… Noapte bună!

Marţi 30 august 2005 (ziua a VI-a)

Ora 6:30. M-am trezit transpirată şi cu grijă la ceas. Ar trebui să mă scol, dar nu ştiu unde este cutia sterilă pentru pipi. Mi se pare teribil de frig afară din sac. Nu sunt câtuşi de puţin impresionată de faptul că azi vom ieşi. Mă îngrijorează alte lucruri: cine va veni, ce va aduce (mai avem nevoie de provizii) şi cum le vom convinge pe fete să intre înapoi şi să reziste până duminică.

Ora 8:30. Ne trezim greu…Oana: „Ce cruntă dimineaţă!”

Ora 9:30. Ni se ia sânge şi TPT-ul.

Ora 13:00. Ni se ia din nou sânge şi TPT-ul după testul de efort.

Ora 13:30. Totul reintră în normal. Cel cu care eram obişnuiţi de cinci zile încoace. Aceste câteva ore au fost ca o paranteză pentru mine. Cel mai tare nu ne-a surprins soarele, ci căldura de afară. Ne-am spălat rapid în râul aflat foarte aproape, apoi am beneficiat din plin de atenţia mass-mediei (Radio Minisat, Televiziunea TTV Târgovişte, Ziarul „Gândul”). Ne-au stors cât au putut de informaţii, căutând desigur senzaţionalul… Am fost destul de bulversaţi!

Ora 20:00. Suntem în saci, la căldură, vesele şi guralive, răsfăţate cu ceaiuri, pesmeţi şi caşcaval.

Ora 22:00. Am făcut calcule! Mai avem de stat 108 ore!

Miercuri 31 august 2005 (ziua a VII-a)

Ora 11:30. Luăm probele. În curând nu vom mai avea cu ce scrie… (cine ar fi crezut?!)

Ora 14:00. Numărând orele care au mai rămas, ne dăm seama că perioada critică a trecut. Parcă nu mai plouă aşa mult…sacii s-au mai uscat.

Ora 17:00. Facem inventarul la mâncare. Se pare că aici nu vor fi probleme.

Ora 20:00. Lâncezeală plăcută în saci, dar trebuie să facem testul de efort, aşa că ieşim fără voie…

Ora 22:00. AMR 84!

Joi 01 septembrie 2005 (ziua a VIII-a)

11:30. Trezirea „oficială”. După ce mergem la „toaletă”, ne băgăm din nou în saci. Avem o lumânare, un pix care scrie, pişcoturi, ciocolată, aşa că putem să lenevim în voie.

16:30. În sfârşit am mâncat şi fumăm pe rupte. Oana: „Dacă-ar ştii mămica mea ce fac eu prin peştera asta…! La noapte îmi schimb locul, că de când dorm la perete numai tâmpenii visez! Elena: „Mă prăbuşesc de râs!” Oana: „Nu-i nimic, lasă că te asamblăm la loc… Aoleu! Mi-a picurat în sân! Cătălina: „Locul acela mă tulbură…!” După o vreme ne pregătim de testul de efort. Fetele evoluează în paşi de dans.

24:00. Doar o lampă mai pâlpâie şi profit de lumină să mai scriu câte ceva. AMR 58.

Vineri 02 septembrie 2005 (ziua a IX-a)

Ora 2:00. Din cauza ciorapilor uzi pe care-i am în sac „la uscat”, mi-a fost cam răcoare. Am adormit greu, mă doare în piept şi mă simt cam rău.

Ora 11.15. Fetele s-au trezit de multişor dar măcar sunt vesele. Nu au lumină şi până nu mă duc cu lămpile să le schimb carbidul nu au ce face. Mă străduiesc să mă descotorosesc de senzaţia teribilă pe care mi-a lăsat-o visul din care m-am trezit. Se făcea că o salvam pe fetiţa mea din faţa unui val uriaş, care sclipea în soare. Număram secundele (2001, 2002, 2003…) până când uriaşul munte de apă avea să ne acopere. Ne-am scufundat amândouă într-o imensitate azurie şi mă întrebam, continuând să număr secundele, dacă ea va mai respira când vom ieşi din nou la aer…

Ora 13:30. Am luat valorile şi ne pregătim de masă. Picioarele îmi sunt îngheţate, chiar şi cu ciorapi de lână. Am o puternică senzaţie că am mai trăit întocmai aceste clipe… Cătălina: „În tura asta am învăţat din nou ceva – ce puţin îi trebuie omului să fie fericit!”. Vreau să le fac fetelor nişte fotografii mai deosebite… Oana: „Nu vreau să mă ating goală, e o persoană care la rândul ei este goală!”

Ora 19:30. Ne pregătim de testul de efort, după care punem masa cu mare poftă. Apoi stăm la taclale şi analizăm cu satisfacţie AMR-ul care se subţiază rapid.

Ora 24:00. Sunt foarte mulţumită de fete. S-au comportat admirabil. Încrederea lor deplină în mine, îmi merge la suflet. Nu am a le reproşa decât faptul că se spală cam des, riscând să răcească. Dar ce plăcut e mirosul de săpun, în atmosfera asta rece şi umedă…

Sâmbătă 03 septembrie 2005 (ziua a X-a)

Ora 12:00. Cu toate că ne-am trezit de ceva vreme, nu ieşim încă din saci. Aici e cel mai bine!

Ora 15:00. Se pregăteşte masa. Eu şi Oana suntem încă la căldură. Îl simt pe Teo după voce, supărat, nervos, nemulţumit. Asta se traduce printr-o politeţe extremă dar rece (el este oricum foarte drăguţ cu noi de fiecare dată). Poate l-am supărat careva fără să ne dăm seama, sau poate… cine ştie!?

Ora 18:30. Spre ruşinea mea, le-am lăsat tot pe fete şi la strânsul mesei. Mai am un pic din ultima lumânare, dar mâine vom ieşi!

Ora 23:30. Fetele sunt încă vesele şi se simt bine, în schimb Teo strănută şi se plânge că-l doare capul. Parcă nu ne îndurăm să ne culcăm. E ultima noapte, sunt ultimele ore pe care le petrecem în acest spaţiu limitat, căruia timp de 10 zile i-am împrumutat din căldura noastră.

Duminică 04 septembrie 2005 (ziua a XI-a)

Ora 6:00. Cu toate că ne-am trezit, nu ne vine deloc să ieşim din saci. Suntem obişnuiţi cu alte ore… Astăzi părăsim peştera. Elena este cea mai nerăbdătoare. Le dau fetelor eprubete pentru exudatul faringian. De fapt tot eu le şi bag beţişorul steril în gât, pentru a lua o mică probă de salivă. După chestia asta, chiar că trebuie să ne sculăm.

Ora 10:00. Începem să cărăm bagajele. Sunt parcă mai multe ca la intrare şi ne chinuim destul cu ele prin galeria strâmtă.

Ora 12:00. Totul este scos! E soare, e cald, e minunat! Oana: „Doamne, ce frumos miroase afară!” Sărim direct în râu la spălat. Apoi ducem bagajele la locul de unde ne va lua maşina – altitudine 987m, latitudine 45 o 17’ 2,9’’ , longitudine 25 o 23’21,4’’ (date furnizate de Dl. Panaiotu, profesor la Facultatea de Geologie Bucureşti, venit la plimbare prin zonă).

Ora 13:00. Maşina trimisă de primărie soseşte. Noroc că am avut puţin timp şi pentru masă, pentru că fetele au microbuz imediat spre Bucureşti, Târgovişte şi Pucioasa. Ne pupăm în grabă cu ochii înguşti de lumina nefirească, ce izvorăşte parcă de peste tot. Din iarba de un verde crud, din copacii încă neatinşi de apropierea toamnei, din norii pufoşi, sau din asfaltul şoselei. Aerul este de o puritate extraordinară şi nu e doar senzaţia noastră. Precis a plouat cu ceva timp înainte, spălând atmosfera. Ne minunăm de fiecare lucru…

Ora 20:00. Mâncăm peşte prăjit, bem bere, copiii aleargă guralivi de colo până colo şi aud după atâtea zile inevitabilul „mami, fac caca!” Sunt acasă!

Luni 05 septembrie 2005 (ziua a XII-a)

Ora 5:00. M-ă trezesc greu, dar câţi oameni nu fac asta zilnic, pentru o pâine…

Ora 9:00. Coşmarul de acum 10 zile se repetă. De astă dată, mergem şi la oftalmolog pentru a ni se analiza ochii, astfel că terminăm abia la ora 17:00. Suntem obosiţi morţi.

Ora 18:30. Urmărim postul Naţional TV, unde se dă o ştire despre acţiunea noastră. Cătălina dă foarte bine „pe sticlă”. Sper ca asta s-o ajute la scoală, pentru că a lipsit azi…

Ora 20:00. Plecăm din Bucureşti. Mogoşoaia – pană!

Ora 24:00. Sunt acasă, acţiunea s-a încheiat. Înainte ca ochii să mi se închidă, mai am timp să mă întreb: oare ce va urma…?!


Ileana Bocanciu

joi, 2 iunie 2005

SĂ DESCOPERIM ANTARCTICA 23-25 mai 2005

În perioada 23-25 mai 2005, Fundaţia Antarctică Română în colaborare cu Asociaţia de Turism „Chindia”, a organizat o acţiune în judeţul Dâmboviţa, la care au participat 14 şcoli, intitulată „Să descoperim Antarctica”. Scopul acestui proiect a fost popularizarea cercetărilor româneşti în zonele polare, prin prezentarea lucrărilor “Antarctic and Arctic Research” şi a volumului « Ştiinţă pe gheaţă cu chinezii în Antarctica » de către autorul lor, dr. ing. Teodor Gheorghe Negoiţă, cercetător şi explorator polar, iniţiatorul Programului Român de Cercetări Polare în anul 1987, participant la 12 expediţii în Arctica şi Antarctica, primul român care a ajuns la Polul Nord, directorul Institutului Român de Cercetări Polare, reprezentantul României la Tratatul Antarctic, în Comitetul Ştiinţific de Cercetări Antarctice şi Consiliul Managerilor Programelor Naţionale Antarctice.

Luni dimineaţă, programul a început cu vizitarea Şcolii generale Corbii Mari, unde elevii au urmărit o proiecţie de diapozitive şi au aflat lucruri interesante despre ţinuturile îngheţate ale planetei. Câţiva copii au dorit neapărat să cumpere cartea iar întrebările au fost prea multe, pentru timpul relativ scurt al unei ore. Cu aceeaşi atmosferă entuziastă a fost întâmpinat domnul Negoiţă şi la Şcoala Generală Petreşti, atmosferă pentru care mulţumeşte tuturor participanţilor precum şi profesoarei Lia Posta şi domnului director Nelu Dragomir. Următoarea oprire a fost la Liceul Teoretic Titu, unde domnul director Tîrcovnicu Nicolae şi elevii liceului s-au dovedit foarte interesaţi de această întâlnire. Continuându-şi drumul către nord, domnul Teodor Negoiţă a poposit apoi la Grupul Şcolar Agricol Nucet. Aici a fost întâmpinat cum se cuvine de către profesorul de geografie Darius Vasile Şerbănescu, membru al A.T. „Chindia”, care a organizat impecabil activitatea. Programul primei zile s-a încheiat cu o vizită la Ulmi unde întâlnirea cu elevii a fost amânată pentru ziua următoare.

Marţi, a doua zi a programului, a început cu o călătorie în oraşul Moreni, unde aşteptau nerăbdători copiii de la Şcoala Generală nr.3. La sfârşitul vizionării, întrebările nu mai conteneau iar lista cu cei care au vrut cărţi a fost foarte lungă. Mulţumirile pentru organizare le sunt adresate deopotrivă doamnei Directoare precum şi doamnei profesoare Crina Băloiu. Dacă până aici, la întâlniri au participat între 50 şi 70 de elevi în funcţie de posibilitatea de comasare a orelor de curs, la Universitatea „Valahia” – Facultatea de Geografie, în amfiteatrul de la liceul „Voievodul Mircea” au fost prezenţi, mai mult de 300 de elevi şi studenţi, interesaţi de astă dată mai mult de problemele de poluare şi de posibilitatea de a ajunge să facă ei înşişi parte dintr-o echipă de cercetători în Antarctica. Următoarea şcoală inclusă în program a fost Şcoala Generală Ulmi. Prezenţa oficialităţilor comunei dotarea exemplară a şcolii şi primirea caldă l-au impresionat în mod foarte plăcut pe domnul Negoiţă. De asemenea, la fel de entuziasmaţi au fost şi elevii, profesorii şi reprezentanţii Casei Corpului Didactic, care au propus domnului Teodor Negoiţă replicarea acestei acţiuni în cât mai multe şcoli din judeţ. A urmat vizita la Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino”, după care, la finalul zilei, o nouă prezentare la Şcoala Generală nr.3 Doiceşti. Prin intermediul colegei de club Nicoleta Bucur, profesoară aici, întâlnirea cu elevii a fost foarte plăcută, ei fiind interesaţi atât de pinguini şi urşi polari cât şi de taberele montane organizate de A.T. „Chindia”.

Miercuri, ultima zi a acţiunii a fost la fel de încărcată. Dimineaţă, domnul Negoiţă a fost prezent la Şcoala Generală Glodeni, însoţit de profesoara Cătălina Posta, a urmat Şcoala Generală „Diaconu Coressi” din Fieni, şcoală la care a revenit cu mare plăcere, apoi o pauză mai scurtă, la biblioteca Pucioasa. Şi pentru că este vechi prieten al acestor locuri, aici a fost întâmpinat de oficialităţile oraşului, printre care s-a aflat domnul primar Mircea Simion şi domnul profesor Stancu Constantin. Au urmat apoi în serie, vizite şi expuneri de diapozitive sau filme la Şcoala nr.1 „Mihai Viteazul, Şcoala nr.2 Şerbăneşti şi Şcoala nr. 4. „Elena Donici Cantacuzino”.

Acţiunea s-a încheiat miercuri după-amiază şi la ea au participat peste 950 de elevi, studenţi şi profesori care au avut posibilitatea să afle lucruri noi, interesante chiar fascinante, despre ţinuturi mai puţin umblate, dar şi despre eforturile făcute pentru ca cercetările româneşti în domeniu să fie cunoscute şi apreciate pe plan mondial.

Gânduri despre cartea: « Ştiinţă pe gheaţă cu chinezii în Antarctica »

„Cartea de faţă este deopotrivă un document de suflet şi unul de ştiinţă. Prin ea autorul – care are, fără îndoială şi har literar – ne aduce mărturia unui univers îndepărtat, dar şi a frământărilor dinlăuntrul sufletului său bântuit de nelinişti, a românului dornic ca ţara lui să devină co-părtaş la cercetările polare (ideal pentru care exploratorul militează în îndepărtata Antarctică, printre colegii chinezi din expediţie, în forurile internaţionale şi pretutindeni unde i se iveşte prilejul). […] Cred că debutul cu această carte reprezintă un eveniment care se va bucura de primirea cuvenită şi că el va fi urmat şi de alte volume, căci domnul Teodor Gheorghe Negoiţă poartă cu sine o lume exotică şi fascinantă şi aşa cum îl ştiu – generos şi deschis – ne-o va dărui nouă prin alte şi alte pagini, de o nealterată prospeţime, aidoma zăpezilor şi gheţurilor printre care şi-a trăit o bună parte din viaţă…”

Florentin Popescu

„Salutăm efortul domnului dr.ing.Teodor Gheorghe Negoiţă de a aşterne pe hârtie gândurile alături de rezultatele sale ce au marcat colaborarea cu cercetătorii chinezi, din timpul participării la cea de-a 19-a Expediţie Chineză în Antarctica, 2002-2003. Adresându-se cititorilor de toate vârstele, în special tinerilor, această carte pasionantă şi instructivă transmite o sumedenie de cunoştinţe despre oceanul planetar, misteriosul continent Antarctic, despre personalitatea, generozitatea, curajul şi dăruirea echipajului expediţiei chineze.”

XU JIAN

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al

Republicii Populare Chineze în România

Doresc să mulţumesc tuturor colegilor de club pentru ajutorul acordat la organizarea acestei acţiuni: Cătălina Posta, Darius Vasile Şerbănescu, Nicoleta Bucur, Nicu Posta, Violeta Sprinceană, Mariana Beneş precum şi profesorilor implicaţi, din cele 14 şcoli participante.


01 iunie 2005

Ileana Bocanciu – A.T. „Chindia” Târgovişte

marți, 10 mai 2005

Valea lui Coman pe ploaie

           Miercuri la club, câţiva dintre noi eram atât de îmbâcsiţi de cotidian, încât vroiam cu orice chip să ieşim undeva. Nicuşor propune Valea lui Coman, cu cazare la cabana Leaota şi ieşire pe Valea Runcului. Cu toate că prognoza meteo pentru sfârşitul de săptămână anunţa ploi abundente şi furtuni, întâlnirea rămâne totuşi stabilită.
           Sâmbătă la 5:00, mă trezesc greu, după un vis cam ciudat, mă uit pe geam şi dau să mă întorc pe partea cealaltă. Afară încă nu s-a luminat şi plouă spornic.  Îl sun totuşi pe Nicuşor cu speranţa că va da semnalul de retragere. Ce facem frate, mai plecăm? Cum să nu plecăm, n-am stabilit aşa? Ne vedem la 7:15 în autogară!. Plec aşadar din Fieni la 5:45 cu o maşină ce venea de la Runcu. Şoferul mă întreabă: Unde vreţi să ajungeţi? La Leaota! Păi Leaota e în partea cealaltă… Ne tachinăm, de fapt îl cunosc, e veteran pe ruta asta şi are dreptate; de obicei mergem cu el spre Runcu. La Pucioasa se urcă şi Cătălina. A uitat să-şi ia fesul, în rest e pregătită şi voioasă.  În autogară, apare Ana-Maria cu cele două fete din Bucureşti. Mă tot întrebam: cin’ să fie, cin’ să fie? Când colo, ce să vezi! Vechi cunoştinţe: Elena şi Valentina.  Revederea ne bucură pe toate, suntem cinci tipe, în aşteptare… Şi iată apare un băiat: frumuşel, echipat, rucsac, pelerină de ploaie, bocanci. Hei, ce faci tinere nu mergi cu noi? Suntem cinci fete părăsite! În scurt timp ne împrietenim. E asistent la Facultatea de Geografie din Târgovişte, îi cheamă George şi merge la Fundăţica, aşa că oricum vom pleca cu aceeaşi maşină. În scurt timp, Bogdan cu Pavel măresc cercul. Apoi surpriză!  Apare şi Nicu, fără pelerină, cu mersu-i legănat. Mi-am uitat şapca în cuier… Lucrurile încep să se lege, dar lipseşte tocmai Nicuşor. Între timp, mai dăm o raită prin piaţă şi mă sună domnul Corneliu Negulescu, care-şi exprimase dorinţa să meargă cu noi în tura asta, să-mi spună că la Bucureşti e prăpăd şi că nu mai vine. Dar auzind că suntem atât de hotărâţi, revine peste un sfert de oră şi confirmă că va fi la ora 10:00 la Motelui Vadul Lin. Nicuşor soseşte în fine şi autobuzul se pune în mişcare. Atmosfera se încălzeşte cu bancuri mai vechi sau mai noi. Coborâm la Cetăţeni, luându-ne rămas bun de la George şi urcăm la schit. Vizităm Cetăţuia Negru Vodă unde suntem primiţi cu deosebită căldură. Primim cruciuliţe, vederi, monografia părintelui Modest Marian Ghinea şi urări de drum bun, fără primejdii. Coborâm odată cu ploaia, care ne va însoţi de acum pe toată durata traseului. La Motelul Vadul Lin, domnul Negulescu ne aştepta deja, pregătit, dar noi scoatem întâi ceva de mâncare. Ceaiul fierbinte ne prinde bine şi glumele se pornesc din nou: Mâncaţi bine că asta e tot pe ziua de azi! Toată lumea râde, nimeni nu mă ia în serios… Cumpărăm o sticlă de ţuică, apoi ne luăm rămas bun de la gazde şi… ieşim în potop! Aştept în zadar ca cineva să propună: hai să rămânem aici, luăm o cameră şi facem un chef pe cinste, până stă ploaia! Ţi-ai găsit! La 11:30, cu pelerine şi saci de plastic peste rucsacuri, pornim! Intrăm direct pe o pantă plină de noroi în care ne afundăm până la glezne. Bogdan are parazăpezi noi nouţe… Trecem prin ţigănie: Ia vezi mă, ce sunt ăştia?… A, sunt români…Unde vă duceţi maică pe vremea asta? Până colea la Leaota. Staţi că venim şi noi să facem un grătar! Marşul pe drumul forestier tinde să devină plictisitor aşa că iar dăm drumul la glume. Ana-Maria cu mâinile în lateral şi cu convingere în glas: Vai ce minunat e s-o simţi în palmă! La a doua ramificaţie harta spune s-o luăm la stânga. La fel şi marcajul, dar domnul Negulescu spune că a mai fost pe aici şi de fapt trebuie s-o luăm la dreapta. Nu-l ascultăm, dar după 10 minute, convinşi,  ne întoarcem şi ţinem către dreapta. Şi aici găsim câte un marcaj. Apoi din nou alte ramificaţi, semne mai rare, drumul mai îngust şi iată-ne direct pe firul văii. Trecem când pe un mal când pe celălalt şi regret din toată inima că nu mi-am luat cizmele de cauciuc. E atâta umezeală şi noroi încât bocancii ni s-au udat de mult iar mânecile trebuie stoarse. Valea se îngustează din ce în ce mai mult, Ana-Maria propune s-o luăm direct pe versant: Hai pe panta asta că-i mai blândă şi ieşim în creastă!  Trecem apa şi începem urcuşul. Domnul Negulescu ezită, că s-ar întoarce, că nu face faţă, texte din astea! Mergem deja de patru ore. Nici nu se pune problema să-l lăsăm să se întoarcă. Pentru a fi sigură şi pentru că oricum eu urc mai greu, rămân ultima. Picioarele mi se afundă cu nădejde în humusul proaspăt şi în frunzele uscate, mă ajut cu umbrela (a fost bună când desfăceam harta…) dar urc cu greutate suflând ca o locomotivă. Panta cea „blândă” parcă nu se mai termină. Când şi când ne mai oprim şi strig cu obidă: Vă destitui pe toţi! Vă degradez! Ana-Maria te trec la sublocotenent! Bine, dar pot să aleg eu locotenentul? Cu toată pelerina, simt că totul e ud pe mine, mă doare tare un picior, mi-e sete (şi câtă apă e în jur…) de foame am şi uitat, rucsacul parcă devine din ce în ce mai greu şi nu ştiu cât mai avem de mers, pentru că habar n-am pe unde ne aflăm. Şi cu toate astea, sufletul meu e plin de bucurie şi zburdă vesel printre frunzele crude de fag sau îmbrăţişează trunchiurile ridate de mesteacăn, sapă galerii prin pământul reavăn sau urcă deasupra norilor şi ploii salutând soarele care este cu siguranţă acolo. Mi-e atât de dragă pădurea şi mă simt atât de „acasă” în ea! Pauzele sunt scurte, pentru că „ne răcim” imediat. Luăm câte un întăritor: ciocolată, biscuiţi, alune, apoi din nou la drum. Nicu are o geacă cu Gore-Tex Salewa. E albă toată pe mâneci. Cu toate că ştiu prea bine asta, îl întreb: Nicu, tu nu mănânci cumva cam sărat?… Pe la 16:00 ieşim la „lumină”. Găsim drumuri de căruţă, chiar şi o cruce albastră, la un moment dat. Dar cui îi mai pasă acum de marcaj? Totul e să nu ne oprim, pentru că aici în gol, s-a pus şi pe vânt. Întâlnim multe ramificaţii. Decizia o ia cel care este primul în acel moment. De orientare nu poate fi vorba, harta nu bate cu terenul oricât ne-am strădui. Numai până o deschidem ne ia cu tremurat. La un moment dat, logica lucrurilor cere să ţinem la stânga pentru a prinde golul alpin care să ne scoată sub Românescu pentru a coborî apoi la Leaota. Dar ceva – poate gândul că la cabană singura sursă de căldură va fi tot propriul nostru corp şi aşa rebegit de umezeală – ne face să mergem către dreapta, contrar logicii. Începem aşadar o coborâre nebună, pe drumuri desfundate, prin noroiul până la glezne. Când şi când mai luăm câte o căzătură. Unii, mai grei, fac eforturi disperate să iasă din glod, alţii care nu ştiu să schieze, au ocazia să ia primele lecţii. Din nou multe ramificaţii şi  alegerea se face „la bunul simţ”. Deviza noastră, preluată de la Mihai a devenit: „mergi sau crapi!” Cu toate astea încă suntem bine dispuşi, ne ţinem de glume şi domnul Negulescu cred că este înnebunit de lipsa noastră de griji şi bănuiesc că regretă din toată fiinţa clipa când a hotărât să iasă cu noi. Încearcă timid să ne amintească faptul că peste câteva ore se înserează dar îi răspund convins, că suntem doar în pădure, nu în Irak. Când sosim în sfârşit la un drum forestier adevărat, faţa i se luminează şi îi revine şi spiritul de glumă: Râul asta dezlănţuit cred că merge direct în Sahara! Nicu: Păi, am rude în Maroc… Dă-le un telefon să ne aştepte cu o baie fierbinte! Facem presupuneri în ce localitate vom ajunge, drumul e îngrijit, cu podeţe din beton şi nu după mult timp apare o construcţie gen canton. Însă nici un indiciu, doar un câine bleg, plictisit, care nici măcar nu ne latră. Apoi, apar garduri la grădini şi în fine o maşină. Facem semne din mijlocul drumului. Oamenii se uită distraţi la noi. Dom’le unde suntem? În România, da, dar în ce localitate? În Pucheni, unde să fim… Şi mai e mult până în sat? Oho… mai este, cam un kilometru! Aproape chiuim de bucurie.  Nu ştiu dacă fac bine, dar îi propun lui Nicu: Ce-ar fi să trecem pe la părinţii lui Dragoş? Bineînţeles, acolo vom merge! Întrebăm la intrarea în sat: Unde stă familia Chiţulescu? Oamenii răspund: La Dragoş, nu? şi ne dau indicaţii. Cu toate că e mort de şapte ani, tot satul îl cunoaşte şi nu l-a uitat. Un nod începe să mi se pună în gât. Oare facem bine ce facem? Sosim la Căminul Cultural unde este un botez. Un microbuz e disponibil, aşa că promitem să revenim peste o oră, după ce ne schimbăm. Căutăm casa familiei Chiţulescu şi, fără a-l cunoaşte, îl recunosc pe tatăl lui Dragoş. Doamne cât de bine seamănă… Mama lui ne primeşte şi ne omeneşte cu lacrimi în glas. Ne schimbăm, pentru că toate hainele ne sunt ude şi ne încălzim cu ceai fierbinte şi cafea. Apoi ne luăm rămas bun, îi îmbrăţişez pe părinţii lui Dragoş, care chiar dacă nu mă cunoşteau m-au recunoscut şi le promit… Doamne, ce le mai poţi promite… Plec cu inima răvăşită şi chiar dacă continuăm să glumim, aşteptând o ocazie la Malul cu Flori, ştiu că tura s-a încheiat. Domnul Negulescu îşi ia rămas bun şi pleacă spre motel să-şi recupereze maşina. Noi ne urcăm într-o Dacie cu dubă, care ne lasă în Târgovişte la ora 21:30. Ne despărţim  după o tură de 14 ore, cu regretul că n-am reuşit să încheiem cu masa şi ţuica fiartă pe care le aşteptasem toată ziua… Eu şi Cătălina suntem recuperate de Marius. În zonă a fost prăpăd; Mihnea îmi relatează cu lux de amănunte cum au scos pompierii apa din curtea vecinilor. Andra deja doarme pe bancheta din spate. Sunt tare obosită şi abia aştept să fac o baie fierbinte. E ora 23:00, sunt din nou în pat şi cele 18 ore care au trecut, mi se par acum, ca tot atâtea clipe…


10 mai 2005                                                                            Ileana Bocanciu

marți, 8 martie 2005

TESTE LA FRIG

Perioada: 16 februarie – 01 martie 2005

Zona de desfăşurare: Munţii Bucegi – zona Babele – sub Baba Mare

Numele proiectului:

EVALUAREA IMUNOLOGICĂ A PARAMETRILOR DE ADAPTARE A ORGANISMULUI UMAN LA TEMPERATURI SCĂZUTE.

Iniţiatorul proiectului: Institutul Român de Cercetări Polare

Autoritate: Ministerul Educaţiei şi Cercetării - Academia de Ştiinţe Medicale

Finanţare: Academia de Ştiinţe Medicale

Sponsori: S.C. PLEVNA S.A.

S.C. ROMSUITEST Periş S.A.

Partener: Institutul Naţional de Dezvoltare în domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale „Dr. Victor Babeş” Bucureşti

Colaboratori: - Institutul de Virusologie Bucureşti

- Institutul de Medicină Sportivă „Lia Manoliu” Bucureşti

- Asociaţia de Turism „Chindia” Târgovişte

Participanţi:

1) Teodor Gheorghe Negoiţă – 58 ani – explorator polar

2) Toma Elena – 47 ani – pensionară – membru A.T. „Chindia”

3) Prundaru Marius – 36 ani – profesor educaţie fizică – Liceul „Nicolae Titulescu” Pucioasa – membru A.T. „Chindia”

4) Bocanciu Ileana – 36 ani – administrator – membru A.T. „Chindia”

5) Posta Elena Cătălina – 25 ani – profesoară limba franceză – Şcoala Generală Măgura – membru A.T. „Chindia”

Coordonator proiect: Dr. Ing. Teodor Gheorghe Negoiţă – Directorul Institutului Român de Cercetări Polare

Obiective:

1) Evaluarea răspunsului imun la expunerea de lungă durată la frig;

2) Măsurarea factorilor de stress termic şi de izolare şi evaluarea modificărilor imunologice;

3) Obţinerea de cunoştinţe asupra adaptării vieţii la frig;

4) Întreţinerea sănătăţii omului în condiţii de frig şi efort fizic;

5) Realizarea unei diete alimentare zilnice adecvate;

Activităţi:

- Teste biologice şi metabolice prin expunere la frig la condiţiile de altitudine montană. Influenţa factorilor climatici

- Teste imunologice în condiţii de altitudine, frig şi efort fizic;

Descrierea (romanţată) a perioadei de testare:

MIERCURI - 16 Februarie 2005 ( I )

Ora 15:15 – Eu şi Marius plecăm din Fieni, într-o nouă călătorie, care va dura două săptămâni. Din Pucioasa se urcă şi Cătălina, iar din Târgovişte Lili, care ne spune ultimele bancuri cu salvamontişti: „Un accidentat gras: <> <> sau: „Doctorul către accidentat: <>”

Ora 18:15 – sosire în Bucureşti – Basarab. Teo ne aşteaptă. Ne debarcă cu tot cu bagaje la el acasă, unde soţia sa Maria ne primeşte cu urări calde şi cu masa pusă. Mulţumim din toată inima, că tare bine ne-a picat!

Ora 21:15 - pregătirile cu echipamentul sunt în toi. Primim pufoaice, saci de dormit, bocanci, mănuşi, fiecare ce mai avea nevoie. Abia pe la miezul nopţii reuşim să adormim.

JOI 17 Februarie 2005 ( II )

Ora 7:00 – plecăm spre Spitalul „Dr. Victor Babeş”. Aici ni se fac fişele şi ni se recoltează primele probe de sânge. Apoi la EKG, probe respiratorii şi concentraţia oxigenului în sânge.

Ora 11:00 – suntem la Institutul de Medicină sportivă „Lia Manoliu”, unde într-o oră suntem întorşi pe toate părţile şi măsuraţi din cap până în picioare;

Ora 13:00 – în sfârşit mâncăm! Apoi din nou recoltări de sânge şi consultaţii, care se termină la 14:45;

Ora 16:30 – începem să simţim cu adevărat că plecăm. Tot calabalâcul este depozitat la scară, în aşteptarea unei maşini care să ne transporte la gară. Avem în total 17 bagaje: 5 rucsacuri mari, 2 rucsacuri mici, un termos, un mănunchi cu beţe de schi, un bidon cu benzină şi 7 genţi mari cu mâncare, saci de dormit, camera video;

Ora 18:00 – personalul spre Braşov, care ne va lăsa la Buşteni, se pune în mişcare. În gură îmi stăruie un gust metalic, de tren şi nu ştiu de ce, sunt puţin tristă…

Ora 21:00 – coborâm toate bagajele în gara Buşteni. Norocul nu ne ocoleşte şi găsim un taxi cu dubă, în care încărcăm totul. La 22:00 eram cu mic cu mare debarcaţi lângă telecabină, unde montăm două corturi. Zăpada e mărişoară, dar nu e foarte frig. Reuşim chiar să şi mâncăm puţin. Pe la 24:00 dăm stingerea, după o zi extrem de obositoare.

VINERI 18 Februarie 2005 ( III )

Ora 7:30 – deşteptarea; am dormit puţin şi prost; sacii sunt uzi de la transpiraţia care iese din ei, în cort plouă, pentru că nu este suficient de frig pentru ca să îngheţe condensul.

Ora 11:00 – Corturile sunt strânse, bagajele gata, prima telecabină a plecat deja; ninge uşor şi sunt 3 grade C

Ora 11:30 – prima echipă cu primele bagaje soseşte în Babele; apoi şi cea de-a doua;

Ora 13.30 – am băut vin fiert, am mâncat şi am vorbit cu vechiul nostru prieten Cătălin Manoliu, fost meteorolog la Staţia de la Vf. Omu mulţi ani. Am decis să punem tabăra aproape de el, sub Vf. Baba Mare pe un mic platou, lângă cantonul Bucegi. Ni se iau: tensiunea, pulsul, temperatura (TPT-ul, cum am să-l numesc de acum încolo)

Ora 15:00 – Prima echipă cu primul transport de bagaje soseşte la locul de tabără. Cătălina rămâne de pază la Babele. Apoi a doua tranşă de bagaje şi drumul parcă nu se mai termina… Între timp, Teo montează corturile.

Ora 19:00 – îi facem o vizită lui Cătălin, care ne primeşte ca de obicei cu braţele deschise, cu căldură, curăţenie şi apă caldă. Dar testul este test, aşa că la 21:30 suntem în corturi, în sacii de dormit. Afară, atmosfera este absolut terifiantă. Din clipă în clipă ai impresia că corturile vor zbura, dar rămân totuşi cuminţi la locul lor. Din cauza zgomotului, nu putem dormi, dar în saci e cald şi bine! Şi azi a fost o zi grea…

SÂMBĂTĂ 19 Februarie 2005 ( IV )

Ora 9:00 – deşteptarea; în cort a fost bine până la urmă, pe la miezul nopţii vântul s-a mai potolit şi am reuşit să dormim; TPT-ul, apoi pregătirea mesei şi sortarea bagajelor până pe la 12:00, când s-a aşternut ceaţa. După-amiază, mergem din nou pe la Cătălin pentru a ne încărca telefoanele, dar zăbovim voit, de bine ce este: „Schiul este un caimac al frumosului”, „Sufletele copiilor sunt ca un buchet de flori de câmp.”

Ora 17.30 – TPT-ul, apoi testul de efort: zece ture până pe Baba Mare (o tură are circa 250 m cu 30 m diferenţă de nivel) şi din nou TPT-ul; temperatura – 14 grade C iar viteza vântului 60-80 km/h. Obosiţi, am mers din nou la Cătălin la căldură. Între timp a venit băiatul lui, Răzvan, cu prietena sa Nicoleta; Lili ne-a făcut mâncare de ciuperci cu usturoi, atmosfera s-a încălzit la un pahar de vin, poveştile se depănau de la sine şi nu ne mai dăm duşi. Dar testul e test şi n-ai ce-i face… Temperatura mai scăzuse puţin, dar viscolul se oprise şi luna aproape plină ne-a condus paşii până la corturi.

DUMINICĂ 20 Februarie 2005 ( V )

Ora 10:00 – Eu şi Cătălina suntem încă în saci în timp ce Teo şi Marius pregătesc masa. Azi noapte a fost mai frig. La 9:00 erau – 11 grade C. Ceaţa deasă de afară, nu ne îmbie să ieşim; e zăpadă multă şi continuă să ningă; cele două primusuri pufăie de zor, Lili a plecat până la Babele.

Ora 12:00 – mâncăm în cort, caşcaval, pesmet, carne, ciocolată; Ni se pregăteşte cacao cu lapte; Marius: „Uite ce se întâmplă dacă nu o amesteci cu zahărul!” Teo: „ Ei şi care-i problema?…” Marius: „Păi n-are aspect comercial!”; după cacao cu cozonac simt că plesnesc!

Ora 13:00 – ne pregătim să jucăm cărţi în cort – Cătălina: „Doamne, ce bine e, dar mă plictiseşte teribil jocul de cărţi!”

Ora 14:45 – Ileana: „Teo, hai pe la noi!” , „Stai că vin imediat, să-mi tai unghiile, dacă Lili a plecat nu mai am nevoie de ele…”

Ora 17:15 – ne pregătim să plecăm spre Babele; Lili e în cort, şi-a făcut porţia pe ziua de azi; atmosfera foarte calmă, cerul puţin acoperit, mare de nori pe la 1800 -1990m, în rest vizibilitate bună;

Ora 17:45 – sosim la Floare de Colţ, unde ne întâmpină alţi doi buni prieteni, Gina şi Ginel. Ne bucurăm unii de alţii, bem o ţuică fiartă şi Gina ne povesteşte ultimele noutăţi. Stăm de drag la ei şi nu ne mai vine să plecăm. Dar Teo dă startul şi la 18:30 ne luăm rămas bun; vremea era absolut superbă pentru mers, din păcate în 20 de minute suntem la corturi; temperatura: – 16 grade C, luna cu un halou imens; la tabără TPT-ul apoi am pus de-o ciorbă fierbinte;

Ora 21:00 – batem pe loc, toţi cinci, o sârbă îndrăcită. Luna ne priveşte mirată şi întrebătoare;

Ora 21:30 – suntem în corturi; Teo şi Lili vorbesc la telefon, fiecare cu altă persoană, desigur; am picioarele îngheţate, îmi scot ciorapii în speranţa că mă voi încălzi mai repede, dar nu prea ţine… Cătălina: „Doamne, unde-i căldura de după-amiază, când stăteam în tricou şi deschideam cortul?!”

LUNI 21 Februarie 2005 ( VI )

Ora 9:30 – deşteptarea, TPT-ul, totul e OK; Marius pregăteşte cacao cu lapte; urmează proba de efort, coordonată tot de el: încălzire, alergare, tot felul de exerciţii pe care nu le mai făcusem de la şcoală, doar e profesor de sport, nu? În fine, după ce a tras vreo oră de noi, un sprint la final şi din nou TPT-ul. Totul e în regulă, aşa că putem în fine să mâncăm! După micul dejun eu nu am mai intrat în cort; mă simţeam foarte bine şi am pregătit cu Teo a doua masă a zilei: piure de fulgi, cu carne şi ou şi ceai din belşug; am făcut gropi pentru primusuri, împotriva viscolului, pentru a se menţine mai bine căldura. Cu toate că aveam şi bocanci de plastic (mii de mulţumiri D-lui profesor Doru Diaconescu – şef Salvamont Dâmboviţa) am stat toată ziua în „Insulated” cu ciorapi de lână şi picioarele nu mi-au îngheţat.

Ora 17:00 – al doilea program de efort, cu TPT-ul înainte şi după; toată ziua a fost ceaţă, nimeni nu a băut alcool, nimeni nu a fost la căldură; după test, masa principală a zilei, care între timp se făcuse, apoi biscuiţi, alune, compot de ananas;

Ora 18:15 – puţină plimbare după masă nu strică, aşa că am plecat prin ceaţa lăptoasă, în necunoscut; am mers în direcţia Babele, fără să găsim nici un stâlp, circa 20 de minute, prin zăpada mare, cu viscolul în obraz, după care ne-am întors călăuziţi de propriile urme. Ajunşi din nou la corturi, urmează cea mai neplăcută treabă din tot programul: mersul la „toaletă” cum spunea Cătălina.

Ora 20:00 – suntem în saci, destul de ciudat să ne culcăm la ora asta, dar nu avem încotro. În canton, Nicoleta şi Răzvan stăteau în tricouri cu geamul deschis; nu am intrat, cu toate că ne-au invitat, am luat doar telefoanele; Cătălina crede că vom zbura cu tot cu corturi, o asigur că nu se va întâmpla nimic, aşa că vorbeşte mai liniştită cu directoarea ei, Gabi Crăciunecu, care îi cere amănunte despre mersul acţiunii;

MARŢI 22 Februarie 2005 ( VII )

Ora 1:15 – de vreo oră m-am trezit, dar nu-mi vine să ies din căldura sacului; până la urmă îmi iau inima în dinţi şi deschid fermoarele cortului; afară sunt doar – 9 grade C, mi se pare cea mai cală noapte de până acum; cu toate acestea, din cauza vântului şi a ceţei, corturile sunt pline de promoroacă, atât pe afară cât şi prin interior, unde condensul a îngheţat pe pereţi; din cauza faptului că e lună, ceaţa pare de lapte şi nu se vede la trei metri; nu pot să dorm şi mă simt cam dubios; starea asta îmi aminteşte de Caucaz; îmi este şi foame, iar cortul fiind în pantă, tot timpul mă trezesc cu picioarele proptite în marginea de jos; mă doare spatele şi am şi puţină febră musculară de la exerciţiile de ieri; Teo vrea să ne filmeze dezbrăcaţi, cum ne spălăm… Doamne ce bine ar fi! Asta ar însemna să fie soare!

Ora 9:00 – deşteptarea; totul e umed, jilav; picură de peste tot; TPT-ul, apoi mergem la Cătălin să ducem un sac de dormit normal, pe care-l aveam pus jos şi care s-a umezit rău; obişnuitul program de efort, de astă dată cu alergare la deal; Marius zice că Teo e „ca un urs”; aşa e, are o rezistenţă fantastică omul ăsta! Apoi prima masă a zilei: salam, pesmeţi, caşcaval şi la urmă supă;

Ora 14:00 – am pregătit împreună cu Teo a doua masă a zilei: orez cu carne, ceapă şi alte ingrediente, la sfârşit ceai cald şi am fost unanim apreciaţi; am mâncat pe la 18:00, când ceaţa s-a ridicat puţin de pe Babele şi Piatra Arsă, dar când sa lăsat întunericul, ceaţa ne-a învăluit din nou.

Ora 19:00 – am intrat în cort şi m-a cuprins o oboseală, de-mi venea să nu mai mişc nici măcar un deget; dar Cătălina vroia neapărat să se spele pe păr, şi cum îi promisesem, mi-am pus din nou bocancii bocnă, în picioarele îngheţate, şi hai în cabană. După ce ne-am simţit din nou cât de cât curate, a pleca din căldura plăcută, pentru a merge prin viscol să dormim în cort, părea o adevărată nebunie. A fost de altfel singura baie pe care am făcut-o pe parcursul celor 14 zile, în rest mici amăgeli la uşa cortului, cu zăpadă… Afară sunt doar – 7 grade C, dar bate vântul tare şi asta face să fie de fapt mai frig. Cortul se zguduie şi plesneşte;

Ora 22:40 – încerc să adorm… Cătălin are o nevăstuică, ea o fi dormind?

MIERCURI 23 Februarie 2005 ( VIII )

Ora 3:20 – cortul zici că zboară în orice moment; ştiu că stă la locul lui, dar zgomotul este asurzitor; este mai cald ca în seara precedentă.

Ora 7:30 – vântul continuă să bată tot dinspre sud, cu aceeaşi putere ca în timpul nopţii şi sunt – 5 grade C ; e clar că telecabina nu va urca, aşadar nu vom putea lua probe de sânge, chiar dacă de la Bucureşti ni se dau indicaţii despre modul în care trebuie făcute recoltările; noi nu putem să ieşim nici la pipi…

Ora 14:00 – mâncăm ciorbă, apoi facem fotografii, Teo filmează; vântul s-a mai potolit, sunt – 4 grade C şi ninge uşor;

Ora 19:45 – TPT-ul după efort, apoi încingem o horă pe cinste. Eu şi Cătălina intrăm în cort, primim ceai fierbinte şi paracetamol; ceilalţi stau afară şi cântă… cerul e în sfârşit senin, luna plină! Marius: „Hai până la Omu; Coştila, zici că pui mâna pe ea!” Sunt – 9 grade C

Ora 21:30 – iar la „toaletă”… se pare că începem să ne adaptăm la frig şi la condiţiile de dormit în cort; din păcate, pe măsură ce organismul se adaptează fizic, psihicul ne este din ce în ce mai afectat. Încă ne înţelegem bine între noi, atmosfera e relaxată şi veselă, dar parcă se simte un pic de „haz de necaz”…

JOI 24 Februarie 2005 ( IX )

Ora 8:30 – cu toate că ne-am trezit, nu ne vine să ieşim din saci; Teo vine cu aparatele;

Ora 9:00 – suntem în canton, unde Nicoleta, ne ia sânge. Apoi mâncăm afară, lapte cald cu pesmeţi şi caşcaval. Vremea e la fel ca şi în zilele trecute: vânt, ceaţă, ninsoare şi – 7 grade C.

Ora 11:30 – plecăm spre Babele, mergem până la telecabină, unde abia urcase prima cursă din cauza vântului. Ne întoarcem la canton, printr-o ceaţă de nu vedeai la trei metri şi din nou probe de sânge şi TPT-ul, după efort. Apoi Teo, Marius şi Lili pleacă din nou la Babele, eu şi Cătălina rămânem la corturi. Facem puţină ordine la provizii, mâncăm ceva uscat, apoi tremurăm mărunt în aşteptarea celorlalţi. Teo a coborât în Buşteni cu probele, le-a pus la tren şi a venit într-un suflet, prinzând ultima telecabină.

Ora 17:00 – in fine, s-au întors: obosiţi şi nervoşi; Teo ne-a adus bere şi vin roşu, dar cine are chef de aşa ceva? În jurul meu simt că totul e ud şi rece; nu reuşesc să mă încălzesc, m-am tăiat subţire într-o conservă şi mă ustură ascuţit de la frig…

Ora 18:20 – Teo ne-a făcut vin roşu fiert (ca să recuperăm sângele pierdut…); am luat şi câte un paracetamol.

Ora 19:45 – afară e cumplit! Sunt doar – 7 grade C, dar nu te poţi depărta mai mult de câţiva metri de cort. Cel mai preţuit reper al nostru a ajuns sacul de dormit: e singurul care ne poate conserva căldura şi implicit, care ne poate oferi o anumită senzaţie de bine. În cort e peste tot gheaţă, ne e tot timpul sete şi buzele mi-au crăpat.

VINERI 25 Februarie 2005 ( X )

Ora 7:00 – azi e prima DIMINEAŢĂ! În jur totul e sticlă, sunt – 16 grade C şi soarele îşi arată în sfârşit faţa. Ni se ia TPT-ul şi probe din gât. Azi aş vrea să scoatem puţin sacii la soare, poate se mai usucă.

Ora 10:00 – vine televiziunea, dar noi suntem preocupaţi mai degrabă de pregătirea mesei şi de aranjarea corturilor;

Ora 14:30 – plecăm pe rând spre Coştila, pe marcaj, numărând stâlpii. Vremea este încă foarte bună, vizibilitate maximă. Mergem circa o oră, după care ne întoarcem pentru a pregăti tradiţionala supă concentrată. Din păcate, odată cu seara, ceaţa şi viscolul cu care eram obişnuiţi, revin în forţă.

Ora 19:00 – eu şi Teo mergem până la Cătălin pentru a lipi etichete pe probele de salivă şi să luăm telefoanele de la încărcat. Aici însă aflăm o veste teribilă: bărbatul cu placa de snowbord şi fetiţa lui (cu care Marius şi Teo vorbiseră la ora 14:45), nu ajunseseră încă la Omu. Reuşiseră doar să dea alarma acasă, cu un ultim suflu al telefonului. De acum încolo, lucrurile încep să se precipite, atmosfera se tensionează din clipă în clipă.

Ora 20:30 – Răzvan şi Marius hotărăsc să plece spre Omu. Afară sunt condiţii groaznice.

Ora 21:30 – în jurnalul meu, încep o pagină pe jumătate ruptă… nu sunt superstiţioasă, dar inima mi se strânge dureros. Fetiţa are în jur de 10 ani…

Ora 22:30 – Ileana, Lili, Nicoleta şi Ioana, pleacă în întâmpinarea băieţilor, care se pare că au nevoie de un reper, pentru că au rămas fără lumină. Mergem în şir indian, preţ de şapte stâlpi. Aici ne oprim pentru că nu mai dăm de nici un marcaj. Băieţii ne sună şi ne spun că sunt undeva în zona Cerdacului, (deci mult mai departe decât ne imaginam), au pierdut marcajul şi vor sta pe loc până dimineaţă, pentru a nu se rătăci şi mai tare. Nu ne-a picat prea bine vestea, dar am hotărât întoarcerea. Atmosfera este din ce în ce mai tensionată: vestea anterioară că tatăl şi fetiţa au fost găsiţi a fost infirmată, în plus, cei doi meteorologi de la Omu, George şi Radu, plecaţi tot în căutarea celor doi, s-au rătăcit şi ei, în zona Cerdacului, reuşind cu mare greutate să ajungă înapoi la staţie. Echipa de la Salvamont Dâmboviţa plecată din Peştera s-a întors şi ea, la bază.

SÂMBĂTĂ 26 Februarie 2005 ( XI )

Ora 0:00 – Bip…

Ora 0:30 – Bip…

Ora 1:00 – Bip… şi tot aşa, din jumătate în jumătate de oră, pentru ca băieţii să nu adoarmă şi să ne confirme că totul e în regulă… minutele se târăsc greu; suntem toţi la Cătălin, neliniştea şi oboseala plutesc greu în aer;

Ora 4:00 – vorbesc cu Mihai Radu, care se află la Cabana Leaota, împreună cu alţi 6 colegi de club şi trei prieteni din Bucureşti şi vor să plece în tradiţionala traversare „Negru Vodă” din Leaota în Bucegi. Îi spun pe scurt ce se întâmplă în zona noastră şi îl rog din suflet să aibă grijă mare şi să ia cea mai bună decizie pentru ei toţi, chiar dacă asta înseamnă întoarcerea…

Ora 7:00 – îl aud pe Răzvan strigându-l pe Marius. Ies din cort şi îi sun, spunându-le că sunt foarte aproape de noi, din moment ce îi pot auzi. În mai puţin de 5 minute, apar din ceaţa groasă, cam rebegiţi dar totuşi voioşi.

Ora 8:00 – Mihai îmi dă un mesaj că s-au întors de pe Vf. Românescu. A fost cea mai bună decizie. M-am mai liniştit puţin, dar gândul tot la fetiţă îmi este…

Ora 9:30 – Teo vine cu aparatele, dar mai întâi ne dă vestea: tatăl şi fetiţa trăiesc! Toată lumea chiuie de bucurie, eu însă nu mă pot relaxa. Televiziunea PRO TV anunţă deja, ca pe o victorie personală, faptul că o fetiţă de 10 ani a supravieţuit o noapte în zăpadă. Cât de agresivă poate fi mass-media! Cine ştie cât va mai dura până când copilul va fi într-adevăr în siguranţă, la căldură, în braţele mamei… Echipa salvamont urcă în căutarea celor doi. Îi dăm lui Roco termosul nostru de 2 litri, plin cu ceai fierbinte. La Cătălin e foială mare; care mai de care îşi dă cu părerea… La nemulţumirea lui Teo, că Răzvan şi Marius au făcut şi ei o noapte în zăpadă, cineva întrebă candid: „da’ cine i-a pus să se ducă?” Cu siguranţă acea persoană nu avea copii. Nu ştiu sigur ce l-a determinat pe Răzvan să plece. Cred că spiritul lui de om de munte, obţinut prin educaţia pe care a primit-o de la tatăl său. Pe Marius însă, ştiu sigur ce l-a determinat să se ducă: gândul la cei doi copii lăsaţi acum acasă, pe care i-am luat şi noi de foarte mici pe munte.

Ora 15:00 – veştile sunt contradictorii: „I-au găsit, nu i-au găsit, i-au scos, nu i-au scos…” Sunt deja 24 de ore de când cei doi au trecut pe aici. Marius: „Să stai să aştepţi ziua, în lapte, lapte… Beam apă din mustăţile îngheţate şi ronţăiam ca şoarecii o nucă de cocos!” Cătălina: „Ştii care exerciţiu te încălzeşte şi fizic şi psihic? Râsul!…”

Ora 16:00 – încep să coboare salvatorii. Copilul e dus în spate de un salvamontist. În dreptul nostru fac un scurt popas. Recuperez termosul, iau fetiţa de mână şi i-o prezint lui Teo: „Uite, domnul Teodor Negoiţă are nevoie în expediţiile sale polare, de fetiţe care dorm în zăpadă. Ce părere ai?” Râde fericită, dar puţin încurcată de situaţia în care se află. Ochii îi lucesc în lacrimi de sub căciuliţa plină de promoroacă, când o întreb dacă a vorbit cu mami… Apoi, din nou sus în cârcă şi la drum. Până la Babele mai fac cel mult o jumătate de oră. Ultimul apare tatăl. Este singur, merge greu şi vizibil afectat. Sunt convinsă că a făcut absolut totul ca să-şi protejeze copilul, care arăta foarte bine după o noapte în zăpadă. Au fost corect echipaţi, au avut folii de supravieţuire şi sac de dormit, cunoşteau muntele, dar odată cu lăsarea ceţei au fost imobilizaţi. Multă lume l-a acuzat pe tată că a fost iresponsabil, expunându-se inutil. Părerea mea e alta: cred că este un părinte care vrea să insufle şi copiilor săi dragostea pentru munte. Îl înţeleg.

Ora 19:00 – se urmăresc ştirile. Despre acţiunea noastră se prezintă amănunte pe TVR1, TVR2, Antena1, Prima TV, PRO TV. Marius şi Cătălina primesc o mulţime de telefoane şi mesaje de felicitare.

Ora 22:10 – E timpul să recuperăm noaptea nedormită. Afară e o ceaţă de o tai cu cuţitul…

DUMINICĂ 27 Februarie ( XII )

Ora 8:30 – Teo vine cu aparatele. Afară e cumplit! Cătălina: ”În cort, spiritualitatea scade… baia fierbinte devine Mecca noastră!” Mâncăm hrană rece: stafide, alune, cozonac. Cătălina îşi doreşte îngheţată(!), prăjituri, cafea şi televizor; Marius vrea cartofi prăjiţi cu gogoşari, pui şi muştar; eu vreau ochiuri, internet şi calorifer.

Ora 17:20 – condiţiile se schimbă cu fiecare oră… în rău. Vântul bate cu putere, ninge de suntem aproape acoperiţi cu zăpadă, mersul la toaletă devine o adevărată aventură! În saci este încă bine, dar e posibil ca şi mâine vremea să fie la fel, împiedicându-ne să strângem tabăra şi să coborâm. Teo reuşeşte să aprindă primusul sub tenda cortului pentru a ne face o ciorbă fierbinte. Eu fac oficiul cu castroanele pe afară. Sunt – 12 grade C dar vântul e năprasnic. Până şi Teo se plânge că i-au îngheţat picioarele.

Ora 22:30 – nici o schimbare în evoluţia vremii; abia mă înţeleg cu Cătălina în acelaşi cort.

LUNI 28 Februarie 2005 ( XIII )

Ora 1:00 – mă trezesc de… linişte! Ies şi mă minunez! E senin! Verific termometrul: – 21 grade C. Încep să trag speranţe că mâine vom pleca…

Ora 7:30 – TPT-ul şi vestea cea bună! E frumos afară! Începem să ne pregătim, strângem bagajele, apoi demontăm corturile, treabă deloc uşoară, pentru că sunt aproape îngropate în zăpadă, apoi mâncăm lapte fierbinte cu cozonac şi jucăm mărunt pentru că frigul muşcă bine. Cătălina are picioarele băgate în două pufoaice pentru că a îngheţat deja.

Ora 11:00 – e vremea să ne luăm rămas bun: de la Baba Mare, de la locul de tabără, de la priveliştea din jur, prea puţin admirată de ochii noştri, dar mai ales de la Cătălin Manoliu, sprijinul nostru permanent, care ne conduce cu lacrimi în ochi, dorindu-ne drum bun. Cu toate că bagajele erau mai puţine acum, tot a trebuit să facem două drumuri, astfel că abia la 14:00 am fost la telecabină, după ce bineînţeles am trecut şi pe la Gina şi Ginel să ne luăm la revedere.

Ora 15:00 – suntem deja în gară, aşteptând trenul; obosiţi, nervoşi, înfriguraţi;

Ora 20:00 – Bucureşti, hotel Viilor. Baia fierbinte ne aşteaptă! Apoi masa şi la urmă o bere. Toţi suntem arşi de soare. Somnul e foarte aproape…

MARTI 01 Martie 2005 ( XIV )

Ora 8:00 din nou la spital, pentru recoltări de sânge şi alte analize;

Ora 14:00 – încă nu am terminat… suntem morţi de foame, sete şi oboseală…

Ora 16:00 – rapid în taxi pentru a merge după bagaje;

Ora 17:00 – ne luăm rămas bun în grabă de la Teo. Sperăm din toată inima că nu l-am supărat prea tare şi îi promitem că vom fi alături de el oricând va avea nevoie de noi.

Ora 18:00 – microbuzul spre Moroieni se pune în mişcare…

Ora 20:30 – Mami, mami, mami, mami…! Uite mărţişoare! Copiii sar pe noi într-un elan de veselie greu de stăpânit. Doamne, ce frumoşi sunt şi ce au mai crescut în două săptămâni… Ce bine e din nou acasă!

MULŢUMIRI

- Domnului Teodor Negoiţă pentru că ne-a implicat în acest proiect, dându-ne astfel posibilitatea să ne cunoaştem mai bine pe noi şi între noi; pentru excelentul echipament pus la dispoziţie: corturi, saci de dormit, pufoaice, mănuşi etc.; pentru înţelegerea, încrederea şi răbdarea de care a dat dovadă faţă de echipa noastră;

- Doamnei Maria Negoiţă pentru înţelegere şi o cină excelentă;

- Domnului profesor Doru Deaconesu – şef serviciu Salvamont Dâmboviţa, pentru bocanci;

- Pritenului Cătălin Manoliu de la canton Bucegi, pentru tot sprijinul acordat pe toată perioada testelor;

- Lui Răzvan pentru înţelegere şi colaborare;

- Nicoletei pentru că ne-a ajutat la recoltarea probelor de sânge;

- Cabanierilor de la Floare de Colţ – Gina şi Ginel, pentru căldura cu care ne primesc de fiecare dată şi pentru mediatizarea acţiunii

- Personalului medical: Dr. Paraschiv Eugenia, Dr. Cristea Cristina, Dr. Topârceanu Florica, As. Stan Dorina, care ne-au ajutat şi sprijinit pe toată perioada testelor

- Colegului Nicu Posta pentru echipament (pufoaică, rucsac, piolet etc)

- Colegilor Lili Toma, Marius Prundaru, Cătălina Posta pentru dăruirea cu care au participat la această acţiune


Ileana Bocanciu – A.T. Chindia

Colții Doicii - 29 ianuarie 2023