duminică, 8 martie 2009

DUPĂ 20 DE ANI...

          Să dăm timpul înapoi cu 20 ani şi să revedem ziua de 8 martie 1989. Pe uşa  sălii mici, unde  se  ţin  de  obicei  şedinţele,  intră  Doru  Bucura  însoţit de o fată. Tradiţia spune că la „Chindia” trebuie să „te aducă” cineva.
          Fata e  subţirică,  poartă  o  fustă  neagră  scurtă  şi un taior  pepit  care nu-i vin tocmai rău, iar tinereţea e de partea ei (să tot aibă vreo 20 de ani…). Pare cam înţepată  dar  asta pentru a-şi masca timiditatea şi stinghereala, pentru că toată lumea se ocupă de ea. Invitată la „prezidiu” îi studiază cu interes pe cei din sală.
          Pe Doru şi pe Costel îi ştie de la intreprindere, pe Michi şi pe Marcel tocmai i-a cunoscut într-o excursie, iar surorile Beneş îi sunt familiare, cu părul lor lung, frumos căzut pe spate. În rest numai feţe necunoscute: o fată slabă şi măslinie pare să dirijeze totul în zona banilor, o altă tipă, foarte vioaie se simte în elementul ei, vorbind cu toată lumea, un băiat înalt şi slăbuţ se ţine numai de glume, şotii şi aluzii, iar un altul, simpatic, într-un trening vişiniu, ştie foarte multe lucruri despre arbori, păduri sau ciuperci. Un  tip  mititel căruia  toată  lumea  îi  spune „profesorul”  îşi  susţine  cu  înverşunare convingerile, dar adevăratul profesor al tuturor pare să fie brunetul cel mustăcios, care  îi este  şi prezentat, drept  preşedintele clubului. Îi pune o mulţime de întrebări la care fata răspunde uneori cu ezitări, alteori cu siguranţă.
          După  această  zi, la care  nu  i-a dat  prea  mare  importanţă, fata noastră cea încrezută,  căreia îi plăceau munţii, peşterile, apa, soarele  şi  tot  ceea  ce  –  la 20 de ani –  este  curat  şi neprefăcut, a crezut că nu va mai reveni la „Chindia”.
          Acea zi, căreia nu i-a dat prea mare importanţă s-a dovedit însă, a fi un punct de răscruce. Să aleagă drumul cel scurt şi uşor, al comodităţii şi al renunţării sau să meargă înainte pe drumul cel aspru, chinuitor şi lung, fără măcar să aibă siguranţa că va ajunge la liman? Şi totuşi…
          De 20 ani este aproape nelipsită miercurea din sala mică.
          O revedem adormind cu capul în poală la Nea Baticu  legănată  de  poveşti cu alpinişti, mâncând ceapă cu Răzvan Petcu, aşteptându-l nerăbdătoare pe  Andrei Beleaua, sau făcând streap-tease cu David Neacşu.
          O întâlnim  rătăcindu-se  în  Tăuşoare,  călcând desculţă cu milă pe cristale de calcit în Avenul Mare din poiana Roşchi, îmbrăţişând  stalagmitele  din  Topolniţa, spălând  cu  peria şlamul lăsat de alţii, târându-şi bărbatul prin galeriile Răteiului cu 12 săptămâni înainte de a-i face o fetiţă ori conducând bolidul ruşilor în Antarctica, fără să aibă permis.
           Aceeaşi fată zăpăcită, înjură de mama focului un Croll care nu mai vrea să iasă de pe coardă la 20 de metri deasupra Vârghişului, îşi pune băiatul de 4 ani să facă rapel,  îi scoate pe francezi din Valea Morarului cu ploaia şiroindu-i pe spate, îl duce  pe  Nicu pe Vâlcelul  Mortului (şi nu numai…), merge iarna pe Valea  Adâncă  în  pantaloni  scurţi, dar nu suportă să-i fie foame, să-i îngheţe picioarele, ori să se trezească dimineaţa în foşnet de pungi…
            Ursuză  uneori,  dar  veselă  de  obicei,  fotogenică fără să fie frumoasă, simpatică dar „alunecoasă”,  a  fost  în  aceşti  20  ani prezentă la sute de ieşiri a scris zeci şi zeci de pagini, a cheltuit o grămadă de bani pe miile de fotografii şi diapozitive strânse în multe albume.
             Nimeni şi nimic nu o poate opri să plece când are chef!
             O recunoaşteţi cumva?!
             Dar o cunoaşteţi oare?…

Colții Doicii - 29 ianuarie 2023