TRAVERSAREA "NEGRU VODĂ"

Data: 22 - 24 februarie 2008

Participare:

- Mihai Radu, Bogdan Drăgoi, Nini Porojan, Nelu Tamaş, Petrică Mihăilă (traversare);

- Mirică Gheorghe, Gigi şi Maria Nedelcu, Lia şi Bogdan Georgescu cu câinele Filip Mihnea, Andra şi Marius Prundaru, Gianina şi Viviana Porojan, Cati, Nelu şi Andreea Bendic, Ileana Bocanciu (aşteptare);

Descriere:

Vineri dimineaţă am fost să-i conduc pe băieţi la microbuzul din Fieni spre Runcu. Îmi venea să plec cu ei, aşa cum eram, fără bagaj fără nimic…Nu cred însă că mai pot face faţă la o tură aşa de lungă, iar timpul pe care-l avem, parcă se îngustează din ce în ce mai mult. Aşa că, drum bun!

Spre după-amiază însă, am lăsat toate treburile baltă şi am început ofensiva organizării. Pe Lia şi Bogdan nu mi-a fost greu să-i conving, Maria şi Gigi s-au pliat şi ei urgent, iar noi, ca să nu mai luăm Dacia, vom putea sta şi în dubă… Am pregătit bagajul pentru toţi patru, copiii erau veseli şi cooperanţi, pe Mihnea l-a momit Marius cu valea Horoabelor (dacă e de căţărat, că el la traseu nu merge…) şi iată-ne pregătiţi de plecare pentru a doua zi!

Între timp, băieţii au ajuns la cabană fără probleme, doar noroiul de pe drum a fost cam neplăcut şi faptul că acum, trebuie ocolită toată proprietatea schitului de maici de la Ziduri, pentru că prin curtea lor nu mai poţi trece. La Cabana Leaota, recent recuperată de un nepot al vechiului proprietar, Gilă paznicul, îi aştepta cu focul făcut, în singura sobă din singura cameră care mai este oarecum locuibilă. Cazarea costă 10 lei, dar condiţiile sunt total improprii. Dar când nu ai altă variantă te mulţumeşti şi cu puţin…

Băieţii au aşteptat până pe la 9:00 seara, dar văzând că Gigi şi Maria nu mai apar şi nici grupa pe schiuri (Cătălin mă anunţase că nu mai poate urca, iar eu la rândul meu încercasem să-i sun pe băieţi, dar în zonă nu e semnal) au hotărât să se odihnească, având în vedere ora matinală la care aveau să se trezească.

Sâmbătă dimineaţă, la 7:30, conform înţelegerii, „Fanatic” (4x4) era la Fieni, gata de drum. Am mai făcut câteva cumpărături, am încărcat bagajele, iar eu cu copiii ne-am făcut loc printre ele, în spate. La 8:00 am pornit la drum către Padina, pe o vreme frumoasă, numai bună de plimbare. Până la Sanatoriul Moroieni şi chiar mai sus, drumul era uscat, apoi au început să mai apară crustele de gheaţă, după care am mers numai pe zăpadă, e drept curăţată cu lama şi presărată cu zgură. La Bolboci am făcut un scurt popas pentru a-i saluta pe cabanierii Nina şi Doru Nache.

Am sosit la Padina pe la 11:00, ne-am cazat şi după ce am mâncat puţin ne-am pus parazăpezile şi am pornit în întâmpinarea băieţilor. Mihnea (sătul, deci docil…) a renunţat şi el la Valea Horoabelor pentru promisiunea „datului cu sacul” la întoarcere. Am urcat prin zăpada destul de mare dar şi destul de moale, până în dreptul celei de-a doua stâne, de aici părăsind marcajul care duce în Şaua Strunga, ţinta noastră fiind evident Strunguliţa, pe unde aveau să vină băieţii. Urcuşul n-a fost uşor, am ajuns abia pe la 14:00 cu toţii, am făcut ceva poze, iar Gigi şi Maria s-au dus şi mai mult, până unde începe să se vadă bine trecerea din Bucegi în Leaota şi traseul efectiv de creastă.

Băieţii se vedeau într-adevăr în depărtare, cinci puncte minuscule care se mişcau în peisaj. În Strunguliţa Vântul bătea bine, ca pe toată creasta de altfel. Băieţii, plecaţi din cabană la ora 4:00, ajunseseră cu mare greutate pe vârf la ora 8:00, din cauza vântului extrem de puternic, ce bătea în rafale dezordonate (Tamaş – care nu e chiar subţirel – era să fie luat pe sus şi aruncat cât acolo, cum i s-a întâmplat în alt an, cam prin acelaşi loc, lui David Mălăuţ – nici el vreun manechin, de 40 de kile…). Coborârea de pe Leaota a fost un alt hop, panta fiind îngheţată.

Nini a săpat din greu cu plasticii trepte, amintindu-mi cum o coborâsem şi eu acum vreo 7 ani pe Doamna Varga, din treaptă în treaptă, până în şa, unde mi-am trântit rucsacul jos şi mi-am făcut cruce…

Dacă la 8:00 fuseseră pe vârf iar acum, după încă şase ore şi jumătate erau deja pe Bucşa înseamnă că merseseră foarte bine, în grup compact. Chiar şi Tamaş îşi temperase ritmul său îndrăcit, mergând în formaţie (el fiind de fapt un tip foarte ascultător, chiar dacă e mai mereu aflat sub presiune…).

Noi nu am întârziat aşadar foarte mult în Strunguliţa. Am făcut un mic om de zăpadă, ornat cu ciocolate pe post de ochi, nas ori alte alea, le-am lăsat băieţilor şi apa pe care o mai aveam şi care, nefiind încă îngheţată, ştiam că le va prinde bine şi am coborât liniştiţi, ştiind că sunt nu departe în spatele nostru. Marius şi copiii, aşa cum fusese înţelegerea, s-au dat cu sacul, chiuind de răsuna toată valea! La stână ne-am regrupat, băieţii obosiţi au fost întâmpinaţi de copii cu bulgări iar de noi cu pupici şi îmbrăţişări. Era devreme, soare, minunat, chiar cald, iar traversarea reuşise cu brio! Ne-am odihnit puţin, apoi am pornit împreună la vale. La 16:00 eram în cabană, unde tocmai sosiseră şi ceilalţi (Nelu, Cati, Gianina).

Spre seară, ne-am strâns cu toţii jos, în vechea sală de mese a cabanei Padina.

Oare câte nenumărate, plăcute sau mai puţin plăcute amintiri, nu ne leagă pe toţi de această sală de mese?

Aceleaşi bârne solide, aceleaşi scaune vechi, ca nişte prieteni devotaţi, pe care te aşezi fără nici o reţinere, aceiaşi cabanieri cu feţele lor binecunoscute şi asprite de vreme, mirosul îmbietor care vine din bucătărie şi Răzvan cu care am crescut în acelaşi timp – noi la şcoală el la şcoală, noi la serviciu el la cabană…

Îl şi văd pe Doru Diaconescu acum 25 de ani (eu copil fiind), stând la aceeaşi masă, pe lângă care aleargă acum proprii mei copii… Îl revăd şi acum, tot alături de Dan Suditu, de Nea Mirică şi de alţi salvamontişti mai tineri sau mai puţin tineri. Mi-e atât de drag locul acesta cu oamenii aceştia şi cu toate amintirile care îmi vin acum năvalnic şi nestăvilit în minte. Prima mea expediţie organizată în clasa a VI-a, după ce citisem Cireşarii, primele gânduri „serioase” despre peşteri, prima traversare reuşită la care am participat şi prima certitudine – pe la vârsta aia nu prea aveam certitudini… O noapte de coşmar cu obloanele trântindu-se greoi, cu nămeţii viscoliţi care ajungeau până în dreptul ferestrelor, chibiţ la jocul de şeptică – şi mi se părea că nu e ceva mai minunat – punga cu alune, ori bucuria revederii… Valuri, valuri de amintiri, iar în faţa mea stă acum Nea Mirică vesel, cinstindu-ne ca de obicei cu ţuică de Văleni. Ciocnim, şi fulgerător, îmi amintesc că acum două zile s-au împlinit 10 ani de la moartea lui Remus şi Dragoş iar în minte îmi vin vorbele pline de lacrimi şi amărăciune pe care mi le aruncă cu ciudă tanti Oara la înmormântarea Ofeliei: „Ce suntem? Nimic nu suntem…” Dar uitându-mă la Viviana, care poartă pulovărul Chindia pe care l-au purtat şi copiii mei la vârsta ei, îmi răspund: „suntem starea de bine şi de siguranţă alături de prieteni, suntem clipa de aşteptare sau de încordare, suntem secunda de fericire, suntem ceea ce trăim, suntem ceea ce simţim…”

Duminică dimineaţă, vremea era absolut superbă! Unii au ales să meargă până la Peştera, alţii mai leneşi abia îşi făceau bagajele, dar toată lumea se pregătea de fapt de plecare. În aceleaşi formaţie ca şi la venire, ne-am retras către „civilizaţie” lăsând în urmă ultima zăpadă din an.

La Bolboci am făcut un popas mai lung (de fiecare dată când venim aici nu ne mai vine să plecăm…), dar până la urmă a trebuit să ne desprindem de lumea munţilor, cu părere de rău că tura s-a încheiat.

Ileana Bocanciu – 26 februarie 2008