marți, 10 mai 2005

Valea lui Coman pe ploaie

           Miercuri la club, câţiva dintre noi eram atât de îmbâcsiţi de cotidian, încât vroiam cu orice chip să ieşim undeva. Nicuşor propune Valea lui Coman, cu cazare la cabana Leaota şi ieşire pe Valea Runcului. Cu toate că prognoza meteo pentru sfârşitul de săptămână anunţa ploi abundente şi furtuni, întâlnirea rămâne totuşi stabilită.
           Sâmbătă la 5:00, mă trezesc greu, după un vis cam ciudat, mă uit pe geam şi dau să mă întorc pe partea cealaltă. Afară încă nu s-a luminat şi plouă spornic.  Îl sun totuşi pe Nicuşor cu speranţa că va da semnalul de retragere. Ce facem frate, mai plecăm? Cum să nu plecăm, n-am stabilit aşa? Ne vedem la 7:15 în autogară!. Plec aşadar din Fieni la 5:45 cu o maşină ce venea de la Runcu. Şoferul mă întreabă: Unde vreţi să ajungeţi? La Leaota! Păi Leaota e în partea cealaltă… Ne tachinăm, de fapt îl cunosc, e veteran pe ruta asta şi are dreptate; de obicei mergem cu el spre Runcu. La Pucioasa se urcă şi Cătălina. A uitat să-şi ia fesul, în rest e pregătită şi voioasă.  În autogară, apare Ana-Maria cu cele două fete din Bucureşti. Mă tot întrebam: cin’ să fie, cin’ să fie? Când colo, ce să vezi! Vechi cunoştinţe: Elena şi Valentina.  Revederea ne bucură pe toate, suntem cinci tipe, în aşteptare… Şi iată apare un băiat: frumuşel, echipat, rucsac, pelerină de ploaie, bocanci. Hei, ce faci tinere nu mergi cu noi? Suntem cinci fete părăsite! În scurt timp ne împrietenim. E asistent la Facultatea de Geografie din Târgovişte, îi cheamă George şi merge la Fundăţica, aşa că oricum vom pleca cu aceeaşi maşină. În scurt timp, Bogdan cu Pavel măresc cercul. Apoi surpriză!  Apare şi Nicu, fără pelerină, cu mersu-i legănat. Mi-am uitat şapca în cuier… Lucrurile încep să se lege, dar lipseşte tocmai Nicuşor. Între timp, mai dăm o raită prin piaţă şi mă sună domnul Corneliu Negulescu, care-şi exprimase dorinţa să meargă cu noi în tura asta, să-mi spună că la Bucureşti e prăpăd şi că nu mai vine. Dar auzind că suntem atât de hotărâţi, revine peste un sfert de oră şi confirmă că va fi la ora 10:00 la Motelui Vadul Lin. Nicuşor soseşte în fine şi autobuzul se pune în mişcare. Atmosfera se încălzeşte cu bancuri mai vechi sau mai noi. Coborâm la Cetăţeni, luându-ne rămas bun de la George şi urcăm la schit. Vizităm Cetăţuia Negru Vodă unde suntem primiţi cu deosebită căldură. Primim cruciuliţe, vederi, monografia părintelui Modest Marian Ghinea şi urări de drum bun, fără primejdii. Coborâm odată cu ploaia, care ne va însoţi de acum pe toată durata traseului. La Motelul Vadul Lin, domnul Negulescu ne aştepta deja, pregătit, dar noi scoatem întâi ceva de mâncare. Ceaiul fierbinte ne prinde bine şi glumele se pornesc din nou: Mâncaţi bine că asta e tot pe ziua de azi! Toată lumea râde, nimeni nu mă ia în serios… Cumpărăm o sticlă de ţuică, apoi ne luăm rămas bun de la gazde şi… ieşim în potop! Aştept în zadar ca cineva să propună: hai să rămânem aici, luăm o cameră şi facem un chef pe cinste, până stă ploaia! Ţi-ai găsit! La 11:30, cu pelerine şi saci de plastic peste rucsacuri, pornim! Intrăm direct pe o pantă plină de noroi în care ne afundăm până la glezne. Bogdan are parazăpezi noi nouţe… Trecem prin ţigănie: Ia vezi mă, ce sunt ăştia?… A, sunt români…Unde vă duceţi maică pe vremea asta? Până colea la Leaota. Staţi că venim şi noi să facem un grătar! Marşul pe drumul forestier tinde să devină plictisitor aşa că iar dăm drumul la glume. Ana-Maria cu mâinile în lateral şi cu convingere în glas: Vai ce minunat e s-o simţi în palmă! La a doua ramificaţie harta spune s-o luăm la stânga. La fel şi marcajul, dar domnul Negulescu spune că a mai fost pe aici şi de fapt trebuie s-o luăm la dreapta. Nu-l ascultăm, dar după 10 minute, convinşi,  ne întoarcem şi ţinem către dreapta. Şi aici găsim câte un marcaj. Apoi din nou alte ramificaţi, semne mai rare, drumul mai îngust şi iată-ne direct pe firul văii. Trecem când pe un mal când pe celălalt şi regret din toată inima că nu mi-am luat cizmele de cauciuc. E atâta umezeală şi noroi încât bocancii ni s-au udat de mult iar mânecile trebuie stoarse. Valea se îngustează din ce în ce mai mult, Ana-Maria propune s-o luăm direct pe versant: Hai pe panta asta că-i mai blândă şi ieşim în creastă!  Trecem apa şi începem urcuşul. Domnul Negulescu ezită, că s-ar întoarce, că nu face faţă, texte din astea! Mergem deja de patru ore. Nici nu se pune problema să-l lăsăm să se întoarcă. Pentru a fi sigură şi pentru că oricum eu urc mai greu, rămân ultima. Picioarele mi se afundă cu nădejde în humusul proaspăt şi în frunzele uscate, mă ajut cu umbrela (a fost bună când desfăceam harta…) dar urc cu greutate suflând ca o locomotivă. Panta cea „blândă” parcă nu se mai termină. Când şi când ne mai oprim şi strig cu obidă: Vă destitui pe toţi! Vă degradez! Ana-Maria te trec la sublocotenent! Bine, dar pot să aleg eu locotenentul? Cu toată pelerina, simt că totul e ud pe mine, mă doare tare un picior, mi-e sete (şi câtă apă e în jur…) de foame am şi uitat, rucsacul parcă devine din ce în ce mai greu şi nu ştiu cât mai avem de mers, pentru că habar n-am pe unde ne aflăm. Şi cu toate astea, sufletul meu e plin de bucurie şi zburdă vesel printre frunzele crude de fag sau îmbrăţişează trunchiurile ridate de mesteacăn, sapă galerii prin pământul reavăn sau urcă deasupra norilor şi ploii salutând soarele care este cu siguranţă acolo. Mi-e atât de dragă pădurea şi mă simt atât de „acasă” în ea! Pauzele sunt scurte, pentru că „ne răcim” imediat. Luăm câte un întăritor: ciocolată, biscuiţi, alune, apoi din nou la drum. Nicu are o geacă cu Gore-Tex Salewa. E albă toată pe mâneci. Cu toate că ştiu prea bine asta, îl întreb: Nicu, tu nu mănânci cumva cam sărat?… Pe la 16:00 ieşim la „lumină”. Găsim drumuri de căruţă, chiar şi o cruce albastră, la un moment dat. Dar cui îi mai pasă acum de marcaj? Totul e să nu ne oprim, pentru că aici în gol, s-a pus şi pe vânt. Întâlnim multe ramificaţii. Decizia o ia cel care este primul în acel moment. De orientare nu poate fi vorba, harta nu bate cu terenul oricât ne-am strădui. Numai până o deschidem ne ia cu tremurat. La un moment dat, logica lucrurilor cere să ţinem la stânga pentru a prinde golul alpin care să ne scoată sub Românescu pentru a coborî apoi la Leaota. Dar ceva – poate gândul că la cabană singura sursă de căldură va fi tot propriul nostru corp şi aşa rebegit de umezeală – ne face să mergem către dreapta, contrar logicii. Începem aşadar o coborâre nebună, pe drumuri desfundate, prin noroiul până la glezne. Când şi când mai luăm câte o căzătură. Unii, mai grei, fac eforturi disperate să iasă din glod, alţii care nu ştiu să schieze, au ocazia să ia primele lecţii. Din nou multe ramificaţii şi  alegerea se face „la bunul simţ”. Deviza noastră, preluată de la Mihai a devenit: „mergi sau crapi!” Cu toate astea încă suntem bine dispuşi, ne ţinem de glume şi domnul Negulescu cred că este înnebunit de lipsa noastră de griji şi bănuiesc că regretă din toată fiinţa clipa când a hotărât să iasă cu noi. Încearcă timid să ne amintească faptul că peste câteva ore se înserează dar îi răspund convins, că suntem doar în pădure, nu în Irak. Când sosim în sfârşit la un drum forestier adevărat, faţa i se luminează şi îi revine şi spiritul de glumă: Râul asta dezlănţuit cred că merge direct în Sahara! Nicu: Păi, am rude în Maroc… Dă-le un telefon să ne aştepte cu o baie fierbinte! Facem presupuneri în ce localitate vom ajunge, drumul e îngrijit, cu podeţe din beton şi nu după mult timp apare o construcţie gen canton. Însă nici un indiciu, doar un câine bleg, plictisit, care nici măcar nu ne latră. Apoi, apar garduri la grădini şi în fine o maşină. Facem semne din mijlocul drumului. Oamenii se uită distraţi la noi. Dom’le unde suntem? În România, da, dar în ce localitate? În Pucheni, unde să fim… Şi mai e mult până în sat? Oho… mai este, cam un kilometru! Aproape chiuim de bucurie.  Nu ştiu dacă fac bine, dar îi propun lui Nicu: Ce-ar fi să trecem pe la părinţii lui Dragoş? Bineînţeles, acolo vom merge! Întrebăm la intrarea în sat: Unde stă familia Chiţulescu? Oamenii răspund: La Dragoş, nu? şi ne dau indicaţii. Cu toate că e mort de şapte ani, tot satul îl cunoaşte şi nu l-a uitat. Un nod începe să mi se pună în gât. Oare facem bine ce facem? Sosim la Căminul Cultural unde este un botez. Un microbuz e disponibil, aşa că promitem să revenim peste o oră, după ce ne schimbăm. Căutăm casa familiei Chiţulescu şi, fără a-l cunoaşte, îl recunosc pe tatăl lui Dragoş. Doamne cât de bine seamănă… Mama lui ne primeşte şi ne omeneşte cu lacrimi în glas. Ne schimbăm, pentru că toate hainele ne sunt ude şi ne încălzim cu ceai fierbinte şi cafea. Apoi ne luăm rămas bun, îi îmbrăţişez pe părinţii lui Dragoş, care chiar dacă nu mă cunoşteau m-au recunoscut şi le promit… Doamne, ce le mai poţi promite… Plec cu inima răvăşită şi chiar dacă continuăm să glumim, aşteptând o ocazie la Malul cu Flori, ştiu că tura s-a încheiat. Domnul Negulescu îşi ia rămas bun şi pleacă spre motel să-şi recupereze maşina. Noi ne urcăm într-o Dacie cu dubă, care ne lasă în Târgovişte la ora 21:30. Ne despărţim  după o tură de 14 ore, cu regretul că n-am reuşit să încheiem cu masa şi ţuica fiartă pe care le aşteptasem toată ziua… Eu şi Cătălina suntem recuperate de Marius. În zonă a fost prăpăd; Mihnea îmi relatează cu lux de amănunte cum au scos pompierii apa din curtea vecinilor. Andra deja doarme pe bancheta din spate. Sunt tare obosită şi abia aştept să fac o baie fierbinte. E ora 23:00, sunt din nou în pat şi cele 18 ore care au trecut, mi se par acum, ca tot atâtea clipe…


10 mai 2005                                                                            Ileana Bocanciu

Colții Doicii - 29 ianuarie 2023